Este o carte ternă, cenuşie, repetitivă… ca şi viaţa. Vă invit să o parcurgeţi pe îndelete, fără grabă, ca şi cum aţi face o alergare uşoară în parc, toamna, pe o ploaie liniştită.
Dacă sunteţi îndrăgostit de romanele lui Haruki Murakami, veţi înţelege din cea mai recentă apariţie la Polirom de unde vine atmosfera lor inconfundabilă. (Nu-mi aduceţi obiecţia că Murakami nu mai e cool doar pentru că a ajuns la modă. Nu e o obiecţie de fond, ci una superficială, pentru snobii care-i acuză pe alţii de snobism. Aşa că trec la esenţial).
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o carte despre alergare. Nimic mai mult. Să urmăreşti de pe margine pe cineva care aleargă pe tot parcursul unei cărţi (Murakami povesteşte maratoanele la care a participat în ultimii ani şi antrenamentele care le-au precedat) este în sine un efort de rezistenţă, de răbdare. Îţi vine să sari peste pagini, să cauţi esenţialul. Dar la un moment dat îţi dai seama (şi autorul te ajută să-ţi dai seama) că tocmai ăsta e esenţialul: graba de a culege fructele este o cale greşită. Răbdarea alergătorului de fond este o metaforă pentru viaţă (în general) şi pentru scris (al lui Murakami, în special).
Începi să înţelegi că asta te-a fascinat în toate romanele japonezului: magia timpului care nu se grăbeşte, povestea care înaintează neforţat, personaje calme care nu fac spectacol, care au relaţii simple şi directe cu ceilalţi, ca nişte alergători de jogging ce aleargă tăcuţi umăr lângă umăr. În acest context de linişte, timpul îşi deschide pe nesimţite o scorbură de magie, de fantastic, de dincolo. Aşa e în Cronica păsării-arc, aşa e în Pădurea norvegiană, în Dans, dans, dans şi în toate celelalte. (Am înţeles acum, cunoscându-l pe maratonistul Murakami, de ce nu mi-au plăcut povestirile lui, ci doar scrierile de amploare).
Pentru mine, lectura eseului despre alergare
