Zilele trecute, colega mea, Manuela, scria despre scheleţii din dulapul primarului Mazăre, referindu-se la starea de degradare avansată în care se află centrul istoric al Constanţei. Ca locuitor al zonei peninsulare, a centrului vechi, m-am regăsit în tot ce scria colega mea. În acest context, ajungând prin Capitală săptămâna trecută, am găsit timp să mă plimb prin parcul Cişmigiu, ceea ce mi-a dat noi motive să fiu nemulţumită de unele aspecte legate de oraşul meu.

Plimbarea m-a ajutat să-mi dau seama de faptul că, trăind atâţia ani în Constanţa, percepţia asupra realităţii mi s-a deformat considerabil, cel puţin, în ceea ce priveşte ideea de „parc". Obişnuită cu petecele de iarbă anemică înghesuite între tonele de beton ale mamuţilor arhitecturali, în ultimii ani mi-a scăpat din vedere ce poate însemna un parc. Am crezut că este normal ca, abia după câţiva metri, peticul de iarbă împrejmuit cu un gărduleţ anemic şi el să se sfârşească brusc fie într-un bloc, fie într-o stradă, fie în orice altceva, ideea rămânând mereu aceeaşi: să se sfârşească brusc, deşi abia începuse. Desigur, Parcul Tăbăcăriei nu se sfârşeşte tocmai brusc. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că, destul de curând, Parcul Tăbăcăriei se va sfârşi, atât la propriu, cât şi la figurat, într-un mall. Sau într-un bloc, sau orice. Revenind la ideea Cişmigiului, nu mi-a venit să cred cât de bine întreţinut este şi câte frumuseţi găzduieşte. Iar atunci (probabil ca orice provincial invidios), mi-am zis: „Ok, de ce nu se poate aşa ceva şi în Constanţa?". Astfel, am ajuns la concluzia (pe care, foarte probabil, mulţi alţii au gândit-o cu mult înaintea mea) că în Constanţa nu se vrea acest lucru. Am senzaţia că, în Constanţa, parcurile, odată măreţe şi grandioase, sunt lăsate special să se degradeze, ideea făcând parte dintr-un adevărat masterplan. Cetăţenii nu mai găsesc motivaţia să se plimbe într-un parc