Braşov, 15 noiembrie 1987. A fost primul strigăt al românilor împotriva regimului comunist. An de an, braşovenii îşi amintesc de revolta muncitorilor de la uzina Steagul Roşu. Printre participanţii la comemorarea de ieri s‑au numărat şi soţii Maria şi Aurel Huian, doi dintre braşovenii care au avut de suferit în urma revoltei muncitorilor.
După simulacrul de proces din 3 decembrie 1987, Aurel Huian a fost deportat în Botoşani, iar soţia sa l-a urmat, împreună cu cei doi copii ai lor, care pe atunci aveau doi, respectiv, trei ani.
Povestea unui adevărat coşmar
„Eu lucram în Secţia 440 din uzina de camioane, pe o macara. În noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1987, nimeni nu a vrut să lucreze, iar cei din schimbul de dimineaţă au început să protesteze mai dur. Soţul meu tocmai intra atunci de serviciu şi a luat parte la marş“, povesteşte Maria Huian.
Revolta a continuat a doua zi dimineaţă cu un marş, până în centrul oraşului, în faţa Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român, care a determinat intervenţia brutală a trupelor speciale de securitate, urmată de torturarea şi deportarea multora dintre participanţi.
Aurel Huian a fost obligat să se angajeze la un atelier din Botoşani şi să locuiască într-un cămin de nefamilişti. „După ce l-au deportat, l‑am urmat împreună cu băieţii, care erau mici. Mă chemau mereu la Miliţie, la partid şi-mi spuneau că soţul meu este un trădător şi că ar fi mai bine să divorţez. Argumentul lor era că oricum Aurel nu se va mai întoarce la Braşov. Atunci am decis să plec după el, la Botoşani, lăsând aici şi casa, şi slujba“, îşi aminteşte Maria Huian.
Maria Huian a reuşit să se angajeze pe un post de ţesătoare, la o fabrică din Botoşani. Cei doi soţi şi copiii lor s-au întors în Braşov pe 4 ianuarie 1990, unde au luat viaţa de la capăt.
