Căutăm febrili dovezile Marii Conspiraţii. Dar uităm de revoluţia oamenilor. Rândurile de mai jos aparţin unei tinere românce. Corina Murafa a fost, lunea trecută, la Berlin, la sărbătorirea celor 20 de ani de la căderea Zidului. Găsiţi întreaga ei postare pe http://www.facebook.com/note.php?note_id=179064481791&id=843061&ref=nf.
Voi reda doar un fragment, în care descrie ceea ce a văzut:
„Sunt steagurile tuturor ţărilor din Europa Centrală şi de Est care, alături de Germania, au scăpat de comunism. Ale tu-tu-ror! (…) Care e singurul steag care lipşeste? Al României... În timpul celebrărilor au susţinut discursuri cei mai importanţi şefi de stat ai momentului, precum şi figuri istorice care au făcut posibilă căderea cortinei, precum Lech Walesa sau Gorbaciov. Ca şi cum s-ar fi vorbit între ei, fiecare vorbitor lăuda câte o ţară - unii Polonia, alţii Cehia, alţii Ungaria, alţii Bulgaria. Numele României nu a fost rostit de nimeni.“
Am verificat încă o dată relatările marilor publicaţii internaţionale după festivităţile berlineze. Într-adevăr, niciun cuvânt despre tributul de sânge al României. Nimeni chemat să vorbească din partea românilor. De ce se întâmplă asta? O explicaţie ar putea fi aceea că, după 20 de ani, continuăm să fim complexaţi, la noi acasă, de propriul nostru trecut. Căutăm febrili “dovezile” Marii Conspiraţii, ca şi cum cei buni şi drepţi ar fi putut fi puşi în fruntea ţării de o mână nevăzută, în locul celor cinici, dar care ştiau cu ce se mănâncă puterea. Uităm însă de revoluţia oamenilor.
Uităm că la memorialul de la Sighet sunt prezentate peste 100 ( o sută) de răscoale ţărăneşti anticomuniste. Vorbim prea puţin despre Valea Jiului 1977, despre Iaşi şi Braşov 1987. Ne întrebăm de ce nu am avut şi noi un Havel sau un Walesa când, de fapt, Havelul nostru putea fi Paul Goma, putea fi Ana Blandi
