Se mai întâmplă şi acum să se oprească apa, dar atunci asta era un fel de constantă naţională, te puteai bizui pe faptul că apa se va opri cel puţin o dată pe zi, pentru nu-ştiu-câte ore. Şi, cum aveam robineţi cu rozetă, nu îţi dădeai seama dacă robinetul este deschis ori închis.
La plecare trebuia musai să verifici apa. Iar dacă uitai să verifici... Lipsa apei îmi dădea mari bătăi de cap, şi, din păcate, nu numai mie. În afară de neajunsul în sine, cu care începuserăm să ne adaptăm, că aveam încontinuu damigene, găleţi şi oale pline cu apă prin bucătărie şi prin baie, mai exista unul. Mare. Se întâmpla să încerci apa, să dai drumul la robinet şi, după ce prin pipă curgeau bolboroselile aerului ce se bulucea pe ţeavă, să ai senzaţia că vine apa şi să laşi robinetul deschis. Sau să-l uiţi. Iar toată economia impusă se ducea pe valea Sâmbetei, că apa venea... dar când nu era nimeni acasă. Aşa că zeci de metri cubi se împrăştiau prin toată casa şi nu numai. După ce umplea camerele, începea să se scurgă şi la vecinii de dedesubt, pe unde găsea loc. (Am observat, când se inundau cei de deasupra noastră, că-şi găsea de obicei drum pe lângă tubul Bergman, prin care erau trase firele electrice de care era legată lustra)
Apoi, sau în acelaşi timp, se strecura pe sub uşă, gâlgâind năvalnic pe casa scărilor, întocmai ca o cascadă, cum se întâmplă chiar
şi-acum, la o inundaţie mai de soi.
Aşa, bunăoară, venind eu de la şcoală într-o zi, am văzut-o în balcon pe mama, care întindea covorul din sufragerie pe balustradă, la o oră la care-ar fi trebuit să vină de la serviciu. Eu am privit-o mirată "ce-o fi apucat-o pe mama curăţenia la ora asta, în mijlocul săptămânii? Şi de ce întinde covorul pe balcon, şi nu pe bara de bătut covoare?" Dar nu mi-am bătut capul şi, zâmbitoare, i-am făcut cu mâna, eu continuându-mi mersul agale căt
