Insistenţa de a căuta premieri în afara arcului opoziţiei şi decizia de a organiza un referendum pentru un parlament unicameral i-au consolidat preşedintelui, în rândul adversarilor săi, reputaţia de dictator.
Inamicii politici îi reproşează forţarea limitelor democraţiei, utilizarea justiţiei pentru a-şi doborî adversarii şi a serviciilor secrete pentru a-i intimida.
Mă întreb cum s-ar descurca un scriitor român dacă şi-ar propune să scrie o carte despre dictatorul Băsescu? Şi nu este o întrebare lipsită de noimă. Carlos Fuentes a lansat o provocare amicilor săi Alejo Carpentier, Julio Cortázar şi Miguel Otero Silva, în 1968, să scrie o serie de biografii ale dictatorilor din ţările Americii Latine, pe care să le strângă sub coperţile unei antologii numite Părinţii patriei. Şi ei au scris nu doar cărţi devenite celebre, ci şi mărturii detaliate despre ce este un dictator, explorând natura dictaturii şi efectele sale asupra societăţii. În esenţă, dictatorii descrişi de Cortázar, Fuentes, García Márquez sau Mario Vargas Llosa sunt corupţi, brutali, folosesc cenzura ca armă în încercarea de a-şi ţine popoarele sub teroare.
Băsescu nu are aceste linii de forţă. Dimpotrivă, el este un adversar al corupţiei şi un suporter al reformelor cerute de Uniunea Europeană.
Comisia Europeană cere de cinci ani ca justiţia să-şi facă treaba şi să judece numeroasele dosare de corupţie pe care le are în dulapuri şi critică atitudinea parlamentarilor. Comisia doreşte ca România să devină o ţară europeană normală, unde justiţia este imparţială şi corupţia este pedepsită. Dar acesta este şi discursul preşedintelui, e drept, mai plastic şi, ca atare, mai iritant.
În octombrie 2005 Băsescu spunea că legea trebuie să devină egal aplicabilă şi pentru cel care fură două găini, precum şi pentru cel care fură o bancă, şi celui care fură o oaie, şi celui care fură
