Mă apropii de staţie. Pe măsură ce înaintez observ o masă de oameni care freamătă pe peronul îngust. Sunt pe puţin o sută de persoane în staţie. Zgribuliţi de frig, călătorii aşteaptă. Tramvaiul 41 este poate cel mai eficient mijloc de transport în comun din Bucureşti. Nu însă azi…
Dacă nu aş cunoaşte drumul şi cu ochii închişi, n-aş ştii unde sunt. E o ceaţă atât de deasă la ora şapte dimineaţa, că poţi să o tai cu lama. Nimic nu se mai vede în Drumul Taberei, nici intersecţia de la Piaţa Moghioroş, nici tramvaiul 41. Îi auzi doar scâncetul roţilor şi clopoţelul sub formă de claxon…
Mă apropii de staţie. Pe măsură ce înaintez observ o masă de oameni care freamătă pe peronul îngust. Sunt pe puţin o sută de persoane în staţie. Zgribuliţi de frig, călătorii aşteaptă. Tramvaiul 41 este poate cel mai eficient mijloc de transport în comun din Bucureşti. Nu însă azi…
Greva de la metrou are efecte la suprafaţă. e deja târziu şi simt că voi întârzia la serviciu. Mă uit după tramvai. Nimic. De fapt nu văd chiar nimic în faţă. Nici tramvaiul, nici şina, nici măcar intersecţia. Într-un final, se aude un clinchet, iar masa de oameni din staţie care între timp s-a dublat face ca la un semn un pas în faţă, mai aproape de marginea refugiului. Mă aşez cuminte la coadă. Cum se deschid uşile, priveliştea dinăuntru mă face să zâmbesc amar : nici o mişcare în tramvai, zeci de oameni stau nemişcaţi, ca într-un tablou, unii cu nasul lipit de ceafa altora, alţii stau într-un picior, cu priviri disperate. Câţiva oameni din faţa mea reuşesc să urce. O treaptă. Uşile se închid greu. L-am pierdut pe ăsta…
După trei minute apare alt tramvai. Mă aşez din nou răbdător la coadă. De data asta reuşesc să urce mai mulţi oameni. Coada înaintează destul de bine. Mai am puţin şi urc şi eu. Mă apropii vertiginous de scara tramvaiului, când deodată dau cu nasul de spatele unui pas
