Ca să-ţi dai seama că un roman e prost nu trebuie să-l termini. Îl abandonezi după câteva pagini. S-ar putea să nu fie prost, ci doar în afara gustului sau preocupărilor tale. Oricum, tu decizi cât timp pierzi citind din el.

Cu filmele, deşi ştii cât durează, e cam acelaşi lucru. Înainte de 1989, când intrai în sala de cinema, îndurai filmul până la sfârşit, fiindcă plăteai biletul. Puţini spectatori părăseau cinematograful la jumătatea filmului. Televiziunea a rezolvat relaţia cu durata: schimbi canalul.

O artă unde tu hotărăşti cât timp cheltuieşti cu contemplaţia e pictura. Intri în expoziţia de pictură şi, dacă te plictiseşti ori e de neînţeles, spui pardon şi ieşi în stradă după un minut.

Cu muzica, treburile sunt mai complicate. Publicul care merge la concerte ştie câte zeci de minute durează o simfonie sau un oratoriu. Înregistrările de muzică clasică merg cu măsura timpului la secundă. Repertoriul şi interpretările trebuie să garanteze că vor reţine publicul până la sfârşit. Noul, în creaţia muzicală, e o chestiune de suportabilitate. Publicul de la Ateneu ştie ce urmează să asculte.

Foarte puţini sunt cei care merg la Filarmonică ori la Sala Radio ca să descopere muzica lui Beethoven sau a lui Mozart. Merg pentru că o cunosc. Nu-i cred deloc pe cei care se laudă că au citit cutare roman de 100 de ori, dar pe melomanii care cunosc 100 de interpretări ale Anotimpurilor lui Vivaldi îi cred. Şi nu pentru că un cititor de romane n-ar putea avea relevaţii la a 100 citire a lui Don Quijote. În muzică, diferenţa o face şi interpretarea.

E un fapt că muzica clasică şi veche îşi primeneşte şi-şi înmulţeşte publicul, în vreme ce creaţia muzicală de avangardă şi experimentală are numai un public restrâns, de muzicieni şi de critici.

În artele plastice, în poezie, în teatrul modern, cultura şi educaţia t