(Articol apărut în publicaţia “Decât o revistă”)

Eram cu familia la ţară, la conacul unui foarte bun prieten. Are şi el un băiat, bun prieten cu băieţii mei. Spre imensa bucurie a celor trei copii, el le-a construit un fel de căsuţă într-un copac, un cub de lemn ca un cuib pentru visele lor. Le-a cumpărat pensule, vopsea de diferite culori şi le dă liber la vopsit.

Primii vopsiţi sunt chiar copiii. Apoi, încet, încet, casa şi scara până la ea capătă culoare, sau mai bine zis culori. La un moment dat, copiii declară operaţiunea terminată. Prietenul meu, fost director general de mulţinatională, om cu simţul responsabilităţii şi al lucrului bine făcut, le atrage atenţia că rezultatul nu e chiar perfect. Aproape simultan, băiatul meu cel mic îi răspunde: “Lasă, că nici noi nu suntem perfecţi” iar cel mare zice: “Aşa e, dacă tot facem o treabă să o facem ca lumea.”

Copiii mei sunt speranţa mea pentru poporul român. Acum, poporul român e perfect, dar nu poate face nici o treabă ca lumea. Speranţa mea e că vom putea deveni, la un moment dat, înainte de dispariţia soarelui şi a planetei Pământ, un popor imperfect care face treburile ca lumea.

Uşor de zis, greu de făcut. Sintagma asta, să faci o treabă “ca lumea”, pleacă de la premisa ca restul lumii din jurul tău face treaba bine. Or noi, ca să facem o treaba ca lumea în România, trebuie să ne inspirăm, în primul rând, de la lumea de mai departe. De unde ne apune soarele ar trebui să ne răsară exemplele de urmat. Lumea noastră ar fi mai bună dacă ar fi mai ca lumea. Ca lumea lor.

Dar lumea lor nu e doar ce se vede. Drumul spre curăţenia străzilor trece prin curăţenia din case şi din curţi. Drumul spre zâmbetul către clienţi trece prin zâmbetul către proprii copii. Drumul spre a construi autostrăzi trece prin dorinţa de a construi punţi. Drumul spre a fi ascultat trece prin a asculta. Drumul spr