Duminică, 22 noiembrie, electoratul va fi chemat la referendum ca să răspundă la două întrebări: „Sunteţi de acord cu trecerea la un parlament unicameral în România?“ şi „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?“.

Dezbaterea publică în jurul referendumului, atâta câtă a fost, s-a inserat în campania prezidenţială. De altfel, opoziţia l-a acuzat pe Traian Băsescu că a promovat acest referendum în scopuri electorale. După ce i-a contestat, fără prea multă convingere, dreptul de a organiza referendumul, opoziţia a boicotat subiectul. Drumul contestării era înfundat, opoziţia l-a încercat şi cu ocazia referendumului pentru uninominal, suprapus peste alegerile europarlamentare (25 noiembrie 2007). Articolul 90 din Constituţie este suficient de clar: „Preşedintele României, după consultarea parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime prin referendum voinţa cu privire la probleme de interes naţional“. De contestarea publică a referendumului s-au ocupat câteva organizaţii ale societăţii civile, care au lansat conceptul de „prefraudare“.

Dar axul central al atacurilor împotriva referendumului a fost pericolul instaurării dictaturii lui Băsescu. Mai mulţi comentatori au argumentat în favoarea tezei că referendumul pentru unicameral este de fapt un plebiscit pentru preşedinte, care anunţă, sugerau ei, un viitor regim autoritar. Tot umbra unei dictaturi anunţa şi referendumul pentru uninominalul majoritar, în varianta propusă de preşedinte, după aceleaşi ong-uri.

Incapabil, cel puţin până acum, să construiască majorităţi proreformiste sau măcar să propună vreun proiect articulat, împreună cu o strategie de înfăptuire, preşedintele Băsescu forţează limitele sistemului, identificând corect, cel mai adesea, hibele lui.

Succesorul său la Cotroceni, dacă va analiza atent mandatul/mandatele lui Băsescu, ar putea