Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu abia aştept să privesc peste umăr la prezidenţialele din acest an. Sursa: Zoltan Lorencz
Nu că nu m-ar pasiona toată nebunia asta, care ar fi trebuit să fie o campanie electorală aproape relaxată, presupus civilizată (doar de-aia s-au decalat prezidenţialele de parlamentare, nu-i aşa?).
Am fost prins şi eu de farmecul discret al sondajelor meşteşugit aruncate pe piaţă, de graţioasele lovituri sub centură şi de cel cu bâtele ciobăneşti la ţurloaie, am simţit şi eu fiorul dezvăluirilor incendiare care au vizat ba jurnaliştii şantajişti, ba com plici tă ţile parapsihologilor ruşi, care, la momentul oportun, i-au ridicat şi i-au coborât pulsul lui Theodor Stolojan.
Aşa, şi? Păi, tocmai asta e. Că nu ne-am ales cu nimic. Cel mai câştigat a fost acela care a lipsit din ţară, zilele astea. În vreme ce oficiali ai ambasadelor occidentale în România se crucesc (ăsta e un semn bun, încă se crucesc, deci ei mai au o speranţă în ceea ce ne priveşte), noi ne dăm cu părerea: în ziare, la televiziuni, în tramvaie, acasă. Mă rog, asta nu-i rău, înseamnă că ne pasă. Rău e că am scotocit înăuntrul nostru, mânaţi de masochism, după vechile patimi, după îndârjirea de care crezusem că am scăpat, vaccinaţi de trecerea atâtor campanii electorale.
Ca într-un film prost, am descoperit că noi, proştii care se bucură la schimbarea stăpânilor, n-am învăţat nimic. Ne certăm iar, băsescieni contra anti-băsescieni, ne bălăcărim, ne trezim că ni se ridică sau ni se coboară pulsul, de parcă n-am fi vegheaţi de îngeri, ci de parapsihologi ruşi puşi pe rele. Ne urâm unii pe alţii, de parcă războiul ar fi al nostru. Chiar, de ce-i spunem război?
Mai avem, oare, vreo şansă? Mai putem ieşi la o bere împreună sau la o prăjitură începând de luni, 7 decembrie, după ce spectacolul se va fi încheiat?
