Am urmărit cu interes opiniile şi dezbaterile din această campanie electorală. Cu un interes sporit pe cele pertinente şi raţionale, cu un interes mai scăzut pe cele încropite de dragul spectacolului. Aşteptam (şi încă aştept) analize logice, complexe dar nu neapărat exhaustive, referitoare la soarta ţării după 6 decembrie. Ce se întâmplă dacă X devine preşedinte? Dar dacă Y ajunge la Cotroceni? Dacă există asemenea analize, vă rog să mă scoateţi şi pe mine din ignoranţă. Nici dezbaterile între candidaţi nu s-au depărtat foarte mult de clişeul atacurilor la adresa contracandidaţilor. Chiar în timpul dezbaterii de la Cluj am stârnit zâmbete îngăduitoare (ca la “Copiii spun lucruri trăznite”) întrebând pe twitter de ce participanţii se limitează la a se ataca reciproc? În naivitatea mea, mă aşteptam să treacă la discuţii bazate pe ceea ce urmează să facă după ce se vor fi instalat la Cotroceni. Evident, nu s-a întâmplat. În politică, la fel ca în fotbal, când nu ai nicio strategie, te limitezi la a distruge construcţia adversarilor. Lucrurile nu stau foarte diferit nici în privinţa referendumului. Campaniile de informare au lipsit aproape cu desăvârşire. Tentativa numită parlamentunicameral.ro poate fi ignorată lejer. “Cui foloseşte ca a o asemenea decizie să se ia numai pe criteriul apartenenţei de partid, sau a simpatiei faţă de un candidat sau altul la preşedinţie?” întreba Daniel Oanţă. Bună întrebare! De păreri nu ducem lipsă. Unele negative, majoritatea pozitive. Românul vrea să se simtă şi el puternic, măcar pentru câteva secunde, în cabina de vot. La fel ca hingherul de carieră care se lăuda în gura mare: “De când sunt hingher m-au muşcat peste 100 de câini. Dar şi eu am muşcat vreo doi!” Însă, nici de data asta nu am găsit nicăieri o explicaţie despre ceea ce urmează. Nu generalităţi. Nu avantaje şi dezavantaje, ci proceduri concrete. Având în vedere că e un