Douăzeci de ani după căderea Zidului de la Berlin, speranţa inspirată de acest eveniment a fost înăbuşită de o Uniune Europeană care urmăreşte “să standardizeze atitudinile şi comportamentele”, susţine Henry Porter în The Observer.
Articol preluat din presseurop.eu
Atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului anunţă o interdicţie oficială a crucifixului în şcolile italiene, aveţi de ales: fie puteţi sărbători pasul înainte al laicismului liberal, fie puteţi deplânge acest atac asupra expresiei religioase şi tradiţiei naţionale. Poate există o a treia opţiune, de a spune că nu are nimic de-a face cu drepturile civice şi totul de a face, în schimb, cu maniile Europei, care doreşte standardizarea atitudinilor şi comportamentelor, tot aşa cum reglementează transportul de animale şi regulile de securitate ale noilor cositoare de gazon.
Crucifixul nu este treaba UE şi, acum când sărbătorim căderea Zidului din Berlin, a venit poate momentul să ne amintim că ultimii europeni care au interzis afişarea de simboluri religioase în şcoli erau cei ai regimurilor comuniste din Est.
Scepticismul ca soluţie
Douăzeci de ani mai târziu, o instituţie europeană se ocupă harnic cu impunerea laicismului, pe motiv că vreun copil ateu al vreunei persoane finlandeze de seamă ar fi fost o clipă deranjată în lecţiile lui sau ei în Italia de nord. Este de ajuns pentru a se transforma în euro-sceptic, dar, oricum, euro-scepticismul mi se pare a fi singura atitudine responsabilă pentru un democrat inteligent, acum că Tratatul de la Lisabona este în cele din urmă ratificat.
Scepticismul nu înseamnă ostilitate epidermică ci mai degrabă vigilenţă, care evaluează fiecare nou cabinet, fiecare nou comitet sau directivă opacă şi întreabă: “Este oare potrivit societăţii noastre ?” Scepticism înseamnă şi a realiza că instituţiile UE sunt la fel de capabile de risipă