Ardelenii duşi în Moldova se uită ca la teatru la cei care fac conversaţie. La fel se întâmplă şi cu muntenii sau cu oltenii, deşi, teoretic, toţi vorbesc aceeaşi limbă. Colegilor de la serviciu le vorbesc într-o limbă filtrată de accent şi de regionalisme. Pentru părinţi şi bunici păstrează însă graiul care-i face să se simtă acasă. Citiţi şi:

Româna, stricată de messengerOTV, corijent la limba românăLimbile oficiale și dialectele din Spania îi zăpăcesc pe români

În vacanţele de vară din copilărie, Cristina Moldovan se ducea la bunici, într-un sat din judeţul Mureş. Bunica îi făcea mămăligă pe fiteu (sobă), o freca bine cu mestecălăul (făcăleţul), după care o punea pe culpător (tocător din lemn) şi o tăia cu sfoară.

Seara, când stătea cu ceilalţi copii pe laiţa (banca) de la poartă, îi striga „îi jumătate la nouă“ (20.30) şi ştia că în 30 de minute trebuia să se prezinte la masă. La prânz, bunica făcea zamă de pitioici (ciorbă de cartofi) şi la desert, scovergi (un fel de gogoşi). Iar când un vecin venea în vizită, la plecare spunea „No haidăţi pe la noi“ şi i se răspundea „Da’ să vie binele“.

Asta-i ardeleneasca adevărată pentru Cristina (28 de ani). Acolo unde s-a născut ea, în Bistriţa, se vorbeşte mai „finuţ“, dar cu multe „no“-uri şi „ioi“-uri. Deşi „s-a făcut bucureşteancă“ de vreo nouă ani, încă mai vorbeşte limba de acasă la telefon, cu părinţii, bunicii şi prietenii din Cluj, oraş în care a locuit un an şi jumătate.

„Când o sun pe bunica o întreb invariabil «no, ce faci, eşti sănătoasă?», şi ea răspunde «no, ce să fac, fata mamii, îmi târâi pciorele (picioarele)».“

Totuşi, spune ea, cât timp e în Bucureşti, nimeni nu-şi dă seama că e ardeleancă, iar cum ajunge la Bistriţa, nimeni nu-şi dă seama că trăieşte în Capitală.

Regionalisme „antibucureştenizare“

De c