Obama pare să afirme o reţetă diferită de înţelegere a politicii globale - o lume a reţelelor, în care măsura puterii şi a influenţei în secolul XXI va fi dată de cine este cel mai conectat şi va şti cum să utilizeze şi să coordoneze aceste conexiuni.

Perioada 13-15 noiembrie a marcat debutul primului turneu diplomatic al preşedintelui SUA în Extremul Orient. Demersul administraţiei Obama îşi propune reafirmarea influenţei Statelor Unite într-o regiune care pare să se transforme gradual în centrul nervos al „păcii şi securităţii internaţionale“. Privită din afară, ascensiunea Chinei, o putere care poate oricând ameninţa statu-quo-ul regional, cuplată cu tactica de gherilă şi şantaj nuclear pe care Phenianul o exercită în mod curent la adresa vecinilor săi, creează o compoziţie strategică explozivă. Turneul preşedintelui Obama are loc însă într-un moment în care capitalul de influenţă geopolitică a Washingtonului în regiune pare să fi atins un minimum istoric. Lupta împotriva terorismului internaţional, conflictele din Irak şi Afganistan au determinat, după 11 septembrie 2001, o reorientare profundă a priorităţilor strategice ale Statelor Unite. De atunci, fundamentele influenţei regionale a SUA s-au degradat continuu.

În ultimii 10 ani, Asia de Est a cunoscut un fenomen de proliferare şi consolidare a formulelor de cooperare economică regională care, practic, au ocolit Washingtonul. Summit-ul Asiei de Est, iniţiativa Chiang Mai, ASEAN, ASEAN+3, APEC sunt consecinţele unei efervescenţe instituţionale fără precedent. În raport cu acestea, deşi „putere a Pacificului“, America a rămas un actor marginal. Mai mult, vehiculele tradiţionale de afirmare a influenţei americane în Orient, alianţele bilaterale cu Japonia şi Coreea de Sud se află şi ele într-o stare de flux şi reflux geopolitic. Tocmai de aceea, prima oprire a preşedintelui Obama a fost la Tokio. @