Erwin Kessler a inventat un gen publicistic nou: cronica de artă ca pamflet. Alege expoziţii de anvergură ale unor artişti cu nume şi renume, pe primele le ridiculizează, pe ultimii, îi desfiinţează. Judecata nuanţată şi ironia fină îi sunt străine, dar are, cu prisosinţă, talentul de a batjocori. Pe acesta îl foloseşte sistematic, căci ştie că, astfel, nu va trece nebăgat în seamă. În fond, şi Dan Hăulică s-a lansat, la vremea lui, printr-o diatribă îndreptată împotriva lui Baraschi. Hăulică argumenta într-o chestiune de gust, ştiut fiind că, de la un anumit nivel, gusturile se discută. Dar Kessler nu discută, ci execută. Nu gustul îi stimulează verva, ci dezgustul. Pe Juvenal, indignarea îl făcea să scrie satire. Pe Kessler, scârba îl îndeamnă să scrie articole. Formulările lui au deseori haz. Este hazul „nebunilor“ din piesele lui Shakespeare, care-şi permit orice, ştiind că vor rămâne nepedepsiţi.

Cea mai recentă contribuţie, întitulată Pana de zei, este dedicată expoziţiei lui Horia Damian, de la MNAC (22, nr. 45, 3-9 noiembrie 2009, pag. 16). Nu-i vorba despre „penele“ zeilor, ci despre aşa-zisa „iconodulie acut㓠a societăţii româneşti, aflat㠄în pan㓠de zei. Demersul lui Kessler este, în primul rând, sociologic, abia în al doilea rând, estetic. El susţine că, la noi, clasele de jos sunt măcinate de fervoare, în timp ce elitele, „hiperintelectualii“, prizează religia ca izvor inspirator. Doar clasa de mijloc, „activă, pragmatică, lucidă, critic㓠ar recepta „corect“ fenomenul artistic, ca şi pe cel religios, pentru că această clasă ar avea „o relaţie ceva mai contractuală (cum adică, „ceva mai“?, ori e contractuală, ori nu e, n.n., A.M.) cu figurile (de)formatoare ale frumosului şi binelui“. Analiza este sumară, dar falsă. Clasele „subculturale“ nu caută, în religie, luminarea, ci alinarea. Cele „hiperintelectuale“ nu sunt bigote, cum insinuează Ke