Dl Băsescu vrea o democraţie fără presă. Ar dizolva presa ca pe Parlament. Ar organiza alegeri anticipate şi i-ar înlocui pe jurnaliştii care nu-i cântă în strună cu alţii, cu comilitonii lui. …E târziu. Am obosit. Pun capul pe pernă şi cad lat. Visez. Încerc să mă gândesc la un titlu pentru comentariul pe care îl voi publica în „Adevărul“. Nu găsesc nimic. Ciuturile scot din fântână nămol. Dă brusc buzna în visul meu silueta impozantă a lui Dinu Patriciu, patronul „Adevărului“. Mogulul, apud Traian Băsescu. Mogulul mă cheamă la el în birou. Mă ia tare, se răsteşte la mine, îmi anunţă subiectul viitorului meu comentariu, cum să-l abordez, în cine să dau, pe cine să cruţ, care sunt ţintele de atins. Ies buimac şi mă duc până la toaletă. Mă spăl pe mâini. Intră după mine Andrei Pleşu, secondat de Nicolae Manolescu. Mogulul i-a prelucrat şi pe ei. Şi ei scriu comentarii pentru „Adevărul“.
Sunt la fel de intoxicaţi. Nu mai avem putere să ne vorbim. Din robinetele lui Patriciu curg petro-dolari. Mă foiesc. Mi-e cald. Schimb perna. Aud cum visul meu e penetrat de ţârâitul unui telefon. O voce mă invită la „Realitatea TV“. Mă desprind greu de sinea mea morfeică, mă târăsc pe nişte holuri interminabile, pătrund într-un birou unde mă aşteaptă Sorin Ovidiu Vântu. Mogulul! Un trabuc care vorbeşte. Alt instructaj, alte indicaţii, pe cine să atac, cum, cât. Vreau să mă apăr, să-i spun că n-am scris un rând despre Ceauşescu, că am lucrat 15 ani la „Europa Liberă“, că sunt curat. Mi-am pierdut însă vocea. Am amuţit. Sunt visele alea rele care alunecă în coşmaruri mute. La ieşirea de la Vântu mă ciocnesc cu prietenii Stelian Tănase şi Mircea Dinescu. Sunt livizi. Au capetele plecate. Îmi fac nişte semne ciudate, deduc că Vântu îi bagă şi pe ei în şedinţă. Vreau aer. Năduşesc. Perna e leoarcă.
Mi-e sete şi mi-e foame. Zbor la „Taverna Sârbului“. Aterizez l
