În ciuda opoziţiei euroscepticilor şi neîncrederii europesimiştilor, primele două, şi cele mai importante, părţi ale Tratatului constituţional, transfigurate în Tratatul de la Lisabona asupra reformei UE, au ajuns la ora intrării în vigoare. Pentru români, evenimentul are o importanţă egală cu alegerea lui Al.I. Cuza în calitatea de domn al celor două Principate danubiene.

Aceasta nu a însemnat încă naşterea României, dar a constituit pasul critic într-o atare direcţie. Tot astfel, Tratatul de la Lisabona nu creează Statele Unite ale Europei, însă, prin paşi mici, dar esenţiali, pune bazele Europei politice; premisă a evoluţiei Europei economice către Europa socială.

Contradicţia între piaţa europeană, transnaţională şi politicile sociale care rămân naţionale trebuie soluţionată. De asemenea, contradicţia dintre interesele europenilor, care se globalizează, şi politica externă, care este naţională. Tratatul de la Lisabona nu oferă, dar face posibilă soluţia.

Prin înfiinţarea unui Preşedinte permanent al Consiliului European, efortul de a realiza convergenţa intereselor naţionale va fi continuu şi mai bine structurat. Interesele comune ale statelor membre nu vor mai apărea doar spontan, ci vor fi definite printr-un demers politic, care le va spori consistenţa. Totodată, prezenţa priorităţilor europene ale naţiunilor în activitatea instituţiilor comunitare va putea căpăta nu doar un caracter mai stabil, dar şi mai puţin controversat, prin demersul moderator săvârşit de Preşedintele Consiliului. Conclavul statelor va deveni mai influent, şi astfel mai comunitar. Interesele specific naţionale şi cele comune europene se vor distinge mai bine spre a nu se mai confrunta.

În paralel cu dezvoltarea - dar şi cu europenizarea - dimensiunii interguvernamentale a Uniunii, Tratatul de la Lisabona sporeşte influenţa principalei instituţ