Nu oricine scrie o carte din capul lui merită să devină membru al Uniunii Scriitorilor, chiar dacă face pentru asta un efort fizic stimabil. Nici măcar un camion de cărţi n-ar trebui să asigure intrarea în rândul scriitorilor profesionişti a celor ce-şi folosesc mai degrabă fundul decât capul în actul creaţiei literare. Să ne înţelegem, Uniunea dă numai legitimaţie de membru, nu şi talent. Cu acesta vii de acasă, sau nu vii deloc. Şi mai dă ceva Uniunea: dreptul de a încasa o indemnizaţie lunară membrilor săi pensionari. Ceea ce este un lucru bun. Rău e atunci când visezi să devii scriitor profesionist doar de dragul acestei indemnizaţii. Cred că visul oricărui scriitor autentic este să intre nu atât în Uniunea Scriitorilor, cât în inima cititorilor. Lucrul acesta se petrece, din păcate, mai rar. Şi nu din vina cititorilor. Nu toţi scriitorii sunt Eminescu. Sau Caragiale. Sau Creangă. Sau Labiş. Sau Marin Sorescu. Sau Nichita Stănescu. Sau Marin Preda. Sau Cărtărescu, mai ales Cărtărescu, căruia i-ar sta mai bine dacă ar fi lăsat să fie ceea ce este, Cărtărescu, şi nu Eminescu sau noul Eminescu, aşa cum încearcă unii dintre susţinătorii săi fundamentalişti să ne convingă.

Trebuie spus din capul locului un adevăr dureros, genialitatea în literatura română se opreşte cam acolo unde se termină România. Imediat ce ai trecut frontiera, Nicolae Manolescu, ca să dăm un singur exemplu, nu prea mai are putere de convingere. În afara ţării, singura măsură a valorii scriitorilor noştri poate fi dată doar de cărţile lor. Numai că la noi cărţile călătoresc, ca şi scriitorii ,de altfel, foarte rar în străinătate. De ce? Din cauza faptului că orice călătorie peste graniţă costă. Costă bani. Iar scriitorii români sunt în marea lor majoritate săraci. Cărţile le ajung, atunci când le ajung, cu destulă greutate şi în ţară, adică la cititorii fără de care ei s-ar simţi chiar