Pentru televiziuni, moartea este mai valoroasă decât bucuria vieţii.

Gheorghe Dinică s-a stins. A fost decesul aşteptat cu sufletul la gură de presa noastră, specializată în nenorociri. Pe 27 octombrie, când maestrul se afla în stare critică, siteul Antena 3 a postat o ştire cu un titlu sinistru: „NU PUBLICA!! A murit Gheorghe Dinică, unul dintre cei mai iubiţi actori ai scenei româneşti". Cei de la Antena 3 au retras-o repede, dar a fost prea târziu. S-au făcut de râs. Şi „România liberă", tot în variantă electronică, s-a grăbit să-l îngroape pe Dinică. Aşa încât, în ziua în care maestrul s-a înălţat cu adevărat să culeagă aplauze la scena deschisă în Ceruri, întreaga presă a sărit cu „temele făcute".

În audiovizualul nostru isteric, moartea s-a marketizat. Televiziunile o împachetează cu nonşalanţa unor negustori de cârnaţi. Dispariţiile lui Ştefan Iordache, Ilarion Ciobanu, Colea Răutu, Nicu Constantin sau Florian Pittiş au fost relatate după aceeaşi reţetă. Există o luptă tembelă (mai ales) între televiziunile de ştiri: cine dă prima! Nu contează cum, dar să fie prima! Imediat după deces (nici mortul nu s-a răcit, Doamne iartă-mă, ce scriu!), se caută repede câţiva prieteni copleşiţi de durere. Ei trebuie să-l jelească live pe cel dispărut pentru că publicul trebuie să plângă. Asta urmăresc ştiriştii: lumea să plângă! Apoi, se difuzează de-a valma secvenţe din filme sau piese de teatru (de care habar n-au nici prezentatorii acestor ştiri). Să fie acolo pe ecran, că-i opera maestrului! În următoarele zile, se împletesc nişte emisiuni „in memoriam" care seamănă cu nişte parastase.

Moartea trebuie vândută la pachet cu bocete şi, neapărat!, trebuie să facă rating. Marii noştri actori, ignoraţi în timpul vieţii de televiziuni în dauna unor paraşute şi a unor golani care se pretind vedete, au ajuns să facă audienţă doar când mor. Pentru televiziuni, mo