Cea mai recentă premieră cinematografică autohtonă este, de fapt, o coproducţie europeană şi nu are mare lucru în comun cu Noul Cinema Românesc. Însă Katalin Varga se dovedeşte un debut remarcabil, care a trăit o poveste extraordinară pînă să ajungă pe marile noastre ecrane. Regizorul englez Peter Strickland, stabilit în Budapesta, a primit în 2006 o moştenire de la un unchi (căruia i-a dedicat ulterior primul său lungmetraj). Autor al unui scenariu la care nu dorea să renunţe, deşi încercările repetate de a primi vreo finanţare pentru el se soldaseră cu eşecuri, cineastul a venit atunci în Transilvania, unde a găsit nu doar nişte peisaje superbe, ci şi nişte talentaţi actori de teatru români (mai ales de etnie maghiară). A filmat (în digital) şi montat Katalin Varga cu vreo 30.000 de euro (o sumă infimă pentru o asemenea producţie), însă moştenirea s-a terminat. Alte numeroase tentative de a obţine fonduri pentru postproducţie (şi, în primul rînd, pentru transpunerea pe peliculă) au fost întîmpinate cu refuz. Asta pînă cînd soţii Oana şi Tudor Giurgiu au văzut acest work-in-progress şi, încîntaţi de proiect, au decis să investească în finalizarea sa, dovedind astfel o excelentă intuiţie. Aşa se face că, datorită locurilor de filmare, dar şi naţionalităţii actorilor şi a coproducătorilor, la festivalurile unde a fost prezentat (începînd cu Berlinala) şi în ţările unde a fost distribuit filmul, Katalin Varga a fost asociat cu Noul Cinema Românesc, aflat acum la mare preţ. Noul realism mitic Debutul în lungmetraj al lui Peter Strickland face însă figură aparte în spaţiul cinematografic autohton. El nu porneşte de la o „felie de viaţă“ pe care încearcă s-o transpună cît mai fidel pe ecran, precum filmele româneşti etichetate depreciativ – şi de cele mai multe ori greşit – drept „minimaliste“ şi/sau „mizerabiliste“. Katalin Varga este un bun exemplu de realism mi