Duminica, 22 noiembrie, suntem pusi a alege presedintele Romaniei, care sa limpezeasca situatia generala tot mai incurcata si fara vreo perspectiva pozitiva. Protagonistii politici care aspira la butoanele salvatoare ale patriei se cunosc, ei fiind prezenti peste tot, la televizor, cocotati pe garduri, practic monopolizeaza toate unghiurile vizuale ale cotidianului. Nu am sa ma opresc asupra nici unuia dintre ei, ramanandu-mi doar sa privesc inapoi, la oameni a caror pozitie a fost una echilibrata dar din pacate din fasa mazilita de tavalugul politic postdecembrist.
Am sa ma opresc la un moment ce mi-a ramas intiparit in minte. Dupa 17 ani de temnita grea, izolat in pustietatea Vaii Calmatului, Corneliu Coposu isi construia un mic gard in fata casei unde era domiciliat fortat. La intrebarea surorii sale, de ce-si face gard in pustietatea asta, Coposu i-a raspuns: ”Stii cat de important este sa-ti deschizi si sa-ti inchizi singur usa?” Pare o banalitate pentru multi, dar la peste 40 de ani de la acel moment, ne-am trezit ca nu stim sa ne deschidem singuri poarta dezvoltarii, asteptand la nesfarsit pomana FMI-ului, pentru a ne duce traiul de zi cu zi. Deschizatorul acelei porti din desertul Baraganului azi nu mai e, miercuri 11 noiembrie implinindu-se 14 ani de cand Coposu a plecat sa deschida alte porti, in alte lumi. Din pacate usa a ramas blocata, iar cheile se tot lasa cautate de niste “portari” tot mai colorati si mai plini de promisiuni ca vor gasi culoarele prosperitatii noastre. Putem deschide duminica, acea poarta care sa ne ofere o perspectiva sanatoasa? Din pacate, nu am invatat nimic din exemplele istoriei, si continuam sa mimam trecerea pragului social actual, pe fundalul unei realitati tot mai lipsite de perspectiva. La cine e cheia? Ramane de vazut.
Multi o promit, desi ea se afla la noi toti. Iar noi, din pacate, ne tot intrebam oare und
