Îndeletnicire socială de largă răspândire, otravă şi deliciu, cozerie nevinovată sau manipulare ticăloasă, mărturisire despre altul şi confesiune la persoana a treia, bârfa a fost dintotdeauna dispreţuită pe faţă, agreată pe ascuns şi practicată pe toate părţile. Ieri . În lipsă de ziare, radiouri şi televiziuni, viul grai a fost pentru multă vreme una dintre puţinele modalităţi de a transmite ştiri şi noutăţi.

Azi. Demodată, ineficientă în faţa noilor medii, trădată şi părăsită în funcţia ei de transmiţător de prim rang al veştilor, vorba se oţărăşte uneori, frustrată, şi decade în vorbărie, bârfă ori cleveteală. Eliberată de imperativul dovezilor şi de rigori jurnalistice, bârfa este o comunicare laxă în care ineditul veştii şi plauzibilitatea sunt mai presus de probe şi argumente. Colportorul, zvonarul, bârfitorul captează atenţia mai dihai ca un tabloid şi, la fel, este dispreţuit, dar consultat cu aviditate.

Un subiect de bârfă nu necesită nici investigare serioasă, nici deplasare ţintită sau întrebări iscusite. E suficient să ciuleşti urechea în peregrinările de peste zi: la coadă, la frizer, pe stradă, în tramvai. Ştire furtivă şi superficială, prinsă din zbor, aflată din mers, bârfa se bucură de şarmul sprinten al aforismelor. Impactul puternic al bârfei e în legătură cu firea ei organică: ea e vorbire corporală, somatică, viscerală, este ceea ce aud urechile şi spun gurile – rele sau ale lumii. Spusă fără cap, din gură şi după ureche, bârfa nu poate fi trasă la răspundere, dar poate fi întâmplător adevărată sau involuntar falsă.

Apatridă şi nomadă, bârfa se situează la întâlnirea dintre conversaţie şi discurs, elogiu şi defăimare, afirmaţie şi interogaţie, certitudine şi îndoială, între minciună şi adevăr. Înflorită cu măiestrie de autorul ei, bârfa devine ficţiune, frizează literatura. O bârfă bună ajunge astfel