Inexorabil ca moartea şi impasibil ca destinul, alegerile prezidenţiale se apropie de noi cu discreţia unui cancer galopant. Românii, cît le permite sărăcia, continuă să ţopăie în notă etilică pe Titanicul greoi al mizeriei, afundîndu-se fără cale de întoarcere în mîlurile tranziţiei de cumetrie ale infernului mioritic. Te ia cu fiori numai la ideea realităţii ilustrate, dar campaniile electorale par menite a masca exact problema de căpătîi: imposibilitatea de a găsi patriei un conducător util. Sistemul comunist legendat de oamenii Securităţii drept democraţie originală a lucrat perfect. Procesul electoral se trezeşte de fiecare dată subminat de lipsa materiei prime. Din rău în mai rău, cu iluzia redresării făcînd noduri în gît şi cu păreri personale strivite între dinţi, ne-am trezit de fiecare dată bosumflaţi fără să înţelegem de ce. Succesorul se arăta evident mai bun decît predecesorul (şi, pînă la un punct, probabil că şi era), dar de îndată ce se vedea cu voturile adunate movilă în curte la palat se transforma peste noapte, ca sub impactul unei imprecaţii cincinale, în caricatura celui de dinainte. Marele val de regrete ceauşiste a început sub Ion Iliescu, adorat la rîndul său sub Emil Constantinescu şi chiar regretat pe vremea actualului preşedinte, care şi el va plînge în hohote cînd de la Cotroceni va emana gafe civile de ofiţer acoperit în toate zările lumii cel cu duioşie alintat Prostănacul. Ceva e putred de trăzneşte, într-o ţară care s-a lepădat de satana roşie cu cruci şi colive în urmă cu douăzeci de ani. În primul rînd, oferta clasei noastre politice (iertat să-mi fie abuzul semantic) este strict monitorizată, firavă şi monotonă. Este limpede că românii nu au de ales decît din cadrul şeptelului îngust al politrucului deghizat în combinaţie cu ciocoiul parvenit şi securistul cu proptele. La douăzeci de ani de la răsturnarea carului cu comuniş