Motto: „Cum îmi vorbeşte cineva de elite, ştiu că mă aflu în faţa unui cretin.“ Emil Cioran (Caiete I, Editura Humanitas) Despre şaişoptiştii germani se poate spune orice, că au fost naivi, idealişti, ignoranţi, infiltraţi, rătăciţi – totuşi, în Germania, spiritele obiective nu vor uita că poziţia lor radicală a fost înrîurită în mod decisiv de revolta împotriva prezenţei, în structurile statului, a foştilor nazişti. În Bucureştiul anului 2009, în seara zilei de 6 noiembrie, cu ocazia „Zilelor Culturii Germane“, Mircea Dinescu constata (redau din memorie) că nici măcar Marx nu a putut prevedea faptul că după comunism va veni iar capitalismul – şi anume, unul construit de foştii securişti. Sala a izbucnit, bineînţeles, în rîs, cu toate că fraza fusese spusă pe un ton amar-resemnat. A doua zi a avut loc scandalul (pentru că ceea ce s-a întîmplat acolo a fost un scandal cu adîncă semnificaţie!) de la Cetate. Un strigăt de revoltă ar fi trebuit să cutremure întreagă această ţărişoară. Dincolo de opţiuni politice, dincolo de animozităţi personale, acum, la 20 de ani de la „căderea comunismului“, ar fi trebuit să răsune un general „AŞA NU!!“. Cu cîteva excepţii notabile, asta nu s-a întîmplat însă. Iar cei care ar fi avut obligaţia morală să intervină, pentru că au girat „anticomunismul“ actualului preşedinte, autodesemnaţii „intelectuali de top“ au tăcut chitic. De ce? Nu au avut ei parte de destulă tăcere, de destulă înregimentare, de destulă laşitate în timpul regimului trecut? Sigur, o funcţie înaltă în stat bate cu uşurinţă statusul de simplu profesor sau eseist şi obligă la recunoştinţă. Cu toate acestea, cinicul pursînge, care să-şi asume dezinvolt oportunismul, este un specimen rar întîlnit. Ca să reziste în propriii săi ochi, omul obişnuit (şi, din punct de vedere psihologic, „intelectualii de top“ sînt cît se poate de obişnuiţi) se amăgeşte că mai-marele