Cu economia noastra treburile stau cam asa, daca inteleg eu bine: mai mult importam decat exportam, mai mult slujim industria altora decat pe a noastra, producem chestii pe care altii nu se ostenesc in aceeasi masura sa le produca, fiindca sunt prea rudimentare, prea cheltuitoare, prea putin aducatoare de profituri. Asta e situatia "de veacuri" – adica din ‘90 incoace – si nu prea e nimeni care sa faca ceva pentru a o schimba. Vom face, cum s-ar zice, si de aici inainte tot ceea ce ne-am obisnuit: vom taia si vinde padurile, vom exploata la maximum resursele, vom socoti ca scopul esential al activitatilor noastre economice il reprezinta supravietuirea, nu castigul, gasirea oricarei piete de desfacere, si nu pe a celei mai profitabile, vom vrea mai mult pentru noi insine, mamica si bunica, nu si pentru angajatii nostri, de care nu prea ne pasa…
Ne va pasa, pe de alta parte, prea putin, in continuare, de faptul ca la ora asta nu avem o piata economica – de marfuri, a muncii etc. – nationala. Actiunea, pentru statul si intreprinzatorul privat roman, se termina in fata perspectivei contractului. Principiul ramane: sa-mi intre mie banii la tescherea, ca restul nu conteaza.
La noi e atat de raspandita convingerea ca dincolo de clan si de tribul inteles la modul cel mai restrans cu putinta ("ai mei si… gata!") nu mai e nimic care sa conteze, incat atunci cand toata lumea o ia intr-o directie, ai nostri isi imagineaza ca ei sunt mai destepti si ca pot sa o ia in alta directie. In privinta asta, Ken Fisher – unul dintre cei mai bogati insi din lume si autor de bestselleruri – este necrutator in estimarile lui tintite: "Este important sa inveti sa gandesti la nivel global – in special pentru romani.
Deoarece ponderea relativa a pietei din Romania este oarecum mica (cel putin pentru moment), iar economia romaneasca reprezinta doar 0,37% din e
