Să presupunem că sunteţi sociolog şi faceţi sondaje de opinie politice. Sunteţi o superbă minoritate. Dintre cei peste 2.500 de sociologi activi care lucrează azi în România, numai vreo şase-şapte fac sondaje de opinie politică, iar dintre ei numai vreo patru le publică. Aceasta, pentru că nu există o piaţă a sondajelor politice în România. Partidele au nevoie de sondaje numai în campanii. De obicei, le comandă şi nu plătesc. Iar apoi vine DNA la institute, le face controlul şi le spune că au finanţat ilegal partide politice – că au avut contract, au facturat, dar nu au primit banii. Aşa că institutele mari şi serioase nu prea se îndeamnă să ia clienţi politici.

Dacă lucrezi într-un institut de cercetare este relativ uşor şi ieftin să pui câteva întrebări privind intenţiile de vot în orice cercetare naţională ai avea la îndemână. În cercetarea comercială există aşa-numitul omnibus – respectiv vânzarea cu bucata a întrebărilor dintr-o cercetare naţională. În fiecare lună (sau la alte intervale regulate de timp), institutul respectiv colectează întrebări de la clienţi şi le include într-un chestionar care apoi se aplică unui eşantion naţional. Într-un chestionar lunar de omnibus poţi avea, prin urmare, întrebări referitoare la consumul de detergenţi, publicitatea privind asigurările de viaţă, intenţia de emigrare şi consumul de ulei de motor, în funcţie de clienţii institutului respectiv. Toată lumea este mulţumită cu acest aranjament, de altfel, foarte rigid din punct de vedere profesional: clienţii plătesc numai o fracţiune de cost, iar institutul are costurile acoperite, ceea ce în cercetarea sociologică nu este deloc puţin lucru. Într-un asemenea omnibus poţi să pui cele câteva întrebări care identifică intenţia de vot.

Problema nu este la producţia datelor. Problema este la analiza lor.

Să presupunem că şeful institutului vă permite să introd