Pe scara noastră nu răzbătea lumina naturală. Fiind două blocuri lipite, doar în holul ghenei - care era şi trecerea dintre scări - răzbătea o geană de lumină ce se scobora tocmai de la etajul zece şi abia, abia atingea fundul tunelului căscat între cele două blocuri. Era destul de înfricoşător să te avânţi pe scări fără lanternă când era lumina oprită.
Aşa spuneam pe-atunci: "S-a luat lumina". Mie, cel puţin, îmi era frică, aşa că aşteptam la scară, să mai apară vreo vecină ori vecin, cu care să mă încumet să mă avânt în beznă, asta când bateria lanternei ce-o purtam în ghiozdan era descărcată sau când uitam acasă lanterna - de altfel, un obiect la fel de necesar ca şi cheia. Dar şi mai înfricoşător era când se întrerupea curentul şi aveai neşansa să te afli în lift. Că "lumina" se oprea cam două, trei ore...
Dimineaţa, la amiază sau seara, adesea auzeai bătăi disperate în uşa liftului şi strigătele persoanei captive. Atunci vecinii care erau pe-acasă ieşeau înarmaţi cu patente şi lanterne încercând să identifice etajul la care s-a oprit ascensorul. Deschideau uşa şi începeau tratativele cu persoana din lift. Dacă era mai norocoasă, liftul se oprea undeva în dreptul unui etaj cu un decalaj de jumătate de metru în sus sau în jos.
Dar dacă maşinăria se oprea chiar între etaje, atunci trebuia multă muncă de convingere din partea vecinilor, dar şi ceva curaj din partea celui din lift. Era cumplit că trebuia să te strecori printre podeaua liftului şi pragul de sus al uşii, ştiind că sub tine se cască un gol de câteva etaje. Şi unul - tot era mult. Era ca o gaură neagră de la care nu-ţi puteai lua ochii. Şi n-aveai cum să-ţi faci avânt să sari, că dădeai cu capul de pragul de sus, aşa că trebuia să te prelingi pe burtă sau pe fund, în jos, rămânând în sarcina vecinilor să te tragă de picioare ca să nu te duci în gol...
Ş
