Anul 1900. Doi foşti studenţi ai lui Franz Bretano, promotorul „psihologiei descriptive“, revoluţionează teoriile asupra minţii. Freud caută în vis şi isterie resorturile neştiute ale inconştientului, în vreme ce Husserl reface din temelii teoria cunoaşterii şi a conştiinţei, visînd la o edificare riguros filozofică a ştiinţelor. Născut într-o familie evreiască din regiunea cehă a fostului Imperiu Austriac, Husserl respiră din atmosfera vieneză fin-de-siècle. Studiază matematicile în Germania, dar prinde microbul filozofic la Universitatea din Viena, pe la jumătatea anilor 1880. Este fascinat de charismaticul Franz Brentano şi decide să apuce calea filozofiei. Cu toate acestea, Husserl se împacă greu cu „spiritul Vienei“ de la finele secolului al XIX-lea. Contra spiritului Vienei Era epoca în care liberalismul se traducea prin contestarea autorităţii absolute, inclusiv a metafizicii şi a idealismului, iar neîncrederea în limba artificială şi găunoasă a funcţionarilor şi a ziariştilor necesita o urgentă „terapie“ a limbajului. Într-o lume în care Mill şi Hume erau preferaţi oricînd unor Kant sau Hegel, iar Aristotel era mai frecventabil decît Platon, într-un univers filozofic dominat de relativism, empirism şi scepticism, Husserl se aşază cu obstinaţie contra curentului. „A fost atît de prins în atemporal, încît a ignorat cu desăvîrşire istoria“, constată William M. Johnston în monografia Spiritul Vienei. O explicaţie mai puţin poetică ar fi că matematicianul din el n-avea cum să se împace cu psihologii vremii care susţineau că aritmetica este doar un tabiet al minţii, o înlănţuire de simboluri create din comoditate, dintr-o economie a gîndirii (Mach). Iată contextul în care trebuie înţelese Cercetările logice (1900-1901), a căror traducere a ajuns la cel de-al doilea volum. Receptarea: de la gramatică la revelaţie Fenomenologii „ortodocşi“ văd în Cercetările