Încet, încet, contrariile încep să se apropie, doar în unitate trăiesc ele, aşa cum unii dintre noi au apucat să înveţe. Filozofi declaraţia de dreapta, neoconservatori, atrag uneori atenţia că democraţia nu conduce întotdeauna la decizii raţionale. E perfect adevărat. Cei care au auzit despre teorema lui Arrow (impropriu numită „paradox“) ştiu şi că acest lucru se poate demonstra în cadrul logicii formale, nu doar constata, în practica alegerilor, pe cazuri deloc izolate. Pe de altă parte, eu nu-mi aduc aminte să fi citit, în luările acestea de poziţie, vreun îndemn la abolirea sistemului democratic şi la înlocuirea lui – cu ce? Aşa ceva numai un C.V. Tudor, egal şi coerent cu sine, s-a hazardat să facă. Filozofii amintiţi s-au mărginit să observe, cu dreptate, disfuncţii, din păcate consubstanţiale, ale democraţiei. Şi iată că, mai nou, şi oamenii care par să se opună filozofilor despre care vorbeam, mai ales pentru că nu le împărtăşesc preferinţa pentru actualul preşedinte, sînt mult mai radicali: nu doar constată lipsa de organ a poporului pentru raţiune, ci cheamă direct la ignorarea lui – a poporului. În numărul trecut al revistei noastre, domnul Marius Ghilezan, pe care l-aş citi cu mai mare plăcere dacă n-ar semna regulat, fie şi cronică sportivă, în Cotidianul, făcîndu-mă astfel, prin tranzitivitate, coleg de pagină cu articole odioase, nesimţite, cu nimic mai prejos decît cele din România Mare (ce-o fi avînd oare fiţuica asta imundă de atrage şi oameni de indiscutabilă calitate, mai nou pe însuşi Bedros Horasangian? Nu se mai poate scrie şi în altă parte? Chiar trebuie unite într-atît contrariile?), ei bine, domnul Marius Ghilezan, constatînd vidul de calităţi ale cam tuturor candidaţilor la preşedinţie, vid compensat numai de abundenţa defectelor, care la Traian Băsescu, fireşte, se văd cel mai bine, descurajat, aşadar, de aproape imposibilitatea u