Mi s-a întîmplat, uneori, să fiu întrebat de prieteni din vest ce este, în fond, ortodoxia. Nici ei, nici eu nu aveam timp pentru ample dezvoltări istorice şi dogmatice. Am ales deci o cale mai curînd anecdotică, pornind de la unele situaţii de viaţă. Una din ele mi-a fost relatată, cu mulţi ani în urmă, de prietenul meu Horia Bernea. O trăise el însuşi. Într-o zi de vară bucureşteană, foarte călduroasă, cu asfalt moale, străzi pustii şi arome incerte, Horia ajunsese, ca din întîmplare, în preajma unei biserici. S-a simţit îndemnat să intre. Ca să se reculeagă, desigur, dar nu mai puţin ca să iasă un timp din bătaia soarelui şi să se bucure de un salutar episod de răcoare. Voia, cu alte cuvinte, să beneficieze simultan de confortul sufletesc şi de cel al respiraţiei destinse, ambele reunite, în spaţiul sacru, prin dubla semnificaţie a Duhului: adiere duhovnicească, însufleţitoare, şi suflare proaspătă, dătătoare de viaţă. Din nefericire, acest elan nobil şi legitim a fost amputat prompt, deîndată ce prietenul meu a intrat în biserică, înăuntru nu era nici un credincios: doar parohul locului, singur, aşezat la o masă improvizată, dinaintea altarului. Masa era acoperită cu ziare, preotul înfrunta arşiţa îmbrăcat lejer, în maieu, iar pe masă aşteptau să intre în rol, dacă nu cumva intraseră deja, o sticlă cu vin şi un pahar. Horia Bernea avea, pentru vin, o afecţiune creştinească. Scena cu care se confrunta i s-a părut, totuşi, indigerabilă, ceea ce, conform temperamentului lui necomplezent, n-a întîrziat să declare: "Bine Părinte, se poate aşa ceva? Intru smerit în biserică, vreau să mă rog şi dau peste dumneata instalat în faţa altarului ca la bodegă! E normal?" Preotul n-a dat nici un semn de tulburare. Nu s-a ruşinat, nu s-a mîniat, nu şi-a cerut scuze. A spus doar atît: "Fiule, aici e casa Domnului. Eu, unul, mă simt foarte bine sub acoperişul ei. Mă simt ca a