Era o vreme când plăcinta cu dovleac devenea, peste toamnă, un fel de "prăjitură naţională". Bună de gătit şi în varianta de frupt - cu foi pufoase preparate cu unt şi făină -, ca şi în zilele de post - când pentru foi puteai pune în loc ulei sau margarină -, prăjitura asta a "aromat" multe dimineţi de copilărie.

În zilele în care bunica ţinea să nu gătească nici măcar cu ulei, era suficientă o felie de "plăcintar" (aşa îi spune dovleacului-tigvă, cu carnea de un oranj închis, aproape roşu), pe care se presăraseră scorţişoară şi zahăr vanilinat, înainte de a fi pusă în "rola" cuptorului... Probabil că pentru mulţi dintre cei care citesc, dovleacul copt e un fel de "madlenă" proustiană. Închizi ochii şi te simţi, dintr-o dată, în timpul "acela", când pământul începea să îngheţe, iar aerul avea miros de lemn ars în sobă, împrăştiat pe toate "gurile de fum" ale satului. După mirosul aerului, ştiam ce lemne erau puse în sobă. Fumul un pic mai iute era de fag, iar cel aromat, cu o notă intensă de răşină, era al buturugii de brad. Bunicile satului aproape că îţi puteau spune, după esenţa lemnului din sobă şi puterea lui calorică, dacă la casele acelea gazdele doar se încălzeau sau coceau o pâine.

Minune coaptă

Şi dacă tot am pomenit de dovleacul copt, să încercăm să rememorăm o reţetă. Cea mai simplă dintre toate. Să ungem mai întâi o tavă mare cu ulei, cu unt sau cu margarină. Să aşezăm apoi, cu grijă, feliile de dovleac (suficient de late, încât să poţi "muşca" din carnea lor apoi). Feliile se înţeapă puţin cu furculiţa, apoi se presară zahăr şi scorţişoară. Unii mai pun şi coajă rasă de lămâie sau de portocală ori îl stropesc (discret) cu rom. Focul se lasă întâi mic, apoi se dă flacăra mare, să se caramelizeze zahărul. Dar, fiindcă toamna nu este numai a dovlecilor, să dăm, în această pagină, şi o reţetă de plăcintă cu mere - o adevărat