Cu cateva zile inaintea alegerilor prezidentiale, nu scrutinul pentru viitorul chirias de la Palatul Cotroceni face subiectul acestor randuri, ci cel pentru ocuparea unui alt fotoliu al unei alte institutii aflate - coincidenta - tot in cartierul Cotroceni, Liga Profesionista de Fotbal. In afara cartierului de care am vorbit, intre cele doua actiuni nu exista nici o alta asemanare. In timp ce la Palat vor sa ajunga 7-8 (sau mai multi, le-am pierdut sirul) candidati, la sefia Ligii a dorit sa ramana doar Dumitru Dragomir. si atunci, ce ar mai fi de spus despre niste alegeri la care a participat un singur candidat, votat tovaraseste de 16 din cele 18 cluburi?
In primul rand, faptul ca in fotbalul romanesc exista o majora criza de persoane credibile si de actiune. Nu este posibil ca, la 20 de ani de la evenimentele din 1989, singurul candidat la sefia LPF sa fie pitorescul si eternul Dragomir, omul legat prin atatea fire de Victoria Securitatii si de Scornicestiul Ceausestilor. Vorbim de Generatia de Aur, dar iata ca nimeni nu a avut curajul sa se ridice impotriva lui Dragomir! Gica Popescu, Gica Hagi, Gabi Balint, Ilie Dumitrescu, dar si alti oameni care par a fi ales drumul manageriatului, nu pe cel al antrenoratului, continua sa se afle in asteptare. In asteptarea cui?
Lui Dumitru Dragomir nu i se poate reprosa nimic dupa ce a fost ales atat de democratic in fruntea Ligii. "Corleone" a dat cluburilor ceea ce acestea si-au dorit: bani. A reusit, cu dibacie, sa faca un mega-contract pentru drepturile de televizare ale meciurilor din Liga I, pe care le-a vandut cu mai bine de 100 milioane de euro pe trei ani (!), iar acum "traieste" din acest succes. Din pacate insa, realizarile sale se opresc aici. Din acest punct incepe "gargara", "vrajeala" si "praful" aruncat in ochii iubitorilor fotbalului. In ultimii ani – Dragomir conduce LPF din 1996
