În România despre care nu se prea pomeneşte în discursurile electorale, se petrec hold-up-uri la farmacii, lemnul se fură ca-n codru, dispar banii de pe cardul lui Mircea Badea, bicicletele poştaşilor, cu sau fără geanta cu banii pensionarilor, coşuri de gunoi, capace de canal, vinul de împărtăşanie sau banii din cutia milei, atunci când aceasta nu este dotată cu senzori, şi borcanele cu gem de lângă răniţii dintr-un accident rutier cu un TIR răsturnat.

Se mai fură componente de cale ferată, excavatoare, camere de supraveghere, cărbune cu zecile de tone, iar Covei are tupeul să golească bancomatele chiar de lângă sediul poliţiei.

Nu mai vorbim de banii furaţi din răscumpărarea pentru jurnaliştii răpiţi din Irak sau de furăciunile elctorale, mai ales că se vorbeşte mai nou de „prefraudarea alegerilor”.

Pe scurt, în România, „Ţara lui Borat”, unde, vorba băieţilor de la Top Gear, “dacă vii aici cu o maşină de 168.000 lire, e ca şi cum te-ai duce în Sudan îmbrăcat în mâncare”, mărimea sau forma nu contează, totul este de furat. O simplă căutare pe google a cuvântului „hoţ” relaţionat cu România are peste 600.000 de rezultate, întinse pe vreo zece pagini. „Furt” asociat cu România are peste 500.000 de rezultate.

Evident că se exagerează, evident că este un clişeu pe care încă se patinează poate prea mult, dar ceva-ceva tot este adevărat. Mă gândesc că o explicaţie poate fi găsită în poeziile copilăriei românilor, ălea pentru care nu ai nevoie de şcoală ca să le înveţi.

Păi, se începe cu:

Căţeluş cu părul creţ, FURĂ raţa din coteţ

Şi se jură că nu FURĂ….

sau

Vulpe, tu mi-ai FURAT gâsca…

După ce mai creştem, Ion Creangă ne învaţă cum să furăm cireşe.

Iar înţelepicunea populară ne spune că „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”.

În România despre care nu se prea pomeneşte în discursurile electorale, se p