Nu ştiu dacă am o opinie continuă despre relativism, un punct de vedere care să nu varieze. Nu sînt, probabil, suficient de ferm în relativismul meu. Dar cred că pot dezvolta trei idei mai mult sau mai puţin conexate pe această temă. De fapt, să combat energic trei prejudecăţi care, în opinia mea, dăunează bunei înţelegeri a noţiunii şi a fenomenelor pe care le denumeşte.
1. Relativismul nu înseamnă arbitrariu şi anomie
Am să precizez mai întîi că mi se pare greşită echivalarea spontană dintre "relativism" şi "anomie". Evident, există niveluri ale relativismului, cel care se referă la imposibilitatea cunoaşterii obiective diferind de cel care denumeşte varietatea unităţilor de măsură aplicabile comportamentului moral. Indiferent de planul în care discutăm, însă, rămîne un fapt că relativismul, luat în sensul său de bază, presupune o atenţie specială acordată relaţiei, adică raportului. A fi relativist înseamnă, de fapt, a gîndi fenomenele sau comportamentele în raporturile dintre ele sau în relaţia dintre ele şi modul în care este structurat aparatul nostru cognitiv. De unde nu mai e mult pînă la a realiza că relativismul este o doctrină a sistemului de referinţă.
Relativism nu este, aşadar, totuna cu a spune şi a face tot ce-ţi trăzneşte prin minte. Nu implică un fel de libertate anarhică, un dispreţ arogant sau isteric al normelor, nu este acelaşi lucru cu arbitrariul, cu ipocrizia, cu oportunismul. Dimpotrivă " a gîndi în termeni relativi, în sensul de relaţionali, presupune să te supui întotdeauna rigorilor, coerenţei interne a unui cadru dat. Dacă relativismul presupune imposibilitatea adevărului absolut (o afirmaţie cu care nu trebuie neapărat să fim de acord pentru a înţelege urmarea prezentei fraze), atunci înseamnă că adevărul poate exista doar înăuntrul unor raporturi, al unui complex de coordonate, al unei configuraţii de determinări "
