Exista un sindrom ciudat in spatial artistic autohton: acela al numelor "mari". Cel mai greu e sa ajungi sa fii acceptat ca fiind "mare". Apoi totul merge de la sine. Orice nereusita este privita ca o mare reusita: "e o carte, un film/spectacol facut de «marele», prin urmare trebuie sa fie daca nu genial, macar foarte bun".
Daca e normal ca Shakespeare, Cehov sau Caragiale sa fi dat si rateuri, nu la fel se poate spune despre un "mare" contemporan. Odata ce acesta a fost confirmat ca "mare", devine un sacrilegiu sa spui ca "de data asta nu prea i-a iesit". Mai mult, orice critica la adresa actului artistic este perceputa ca pe o ofensa personala. In nevoia de vedete, din lenea unei gindiri critice si dintr-un ciudat respect amestecat cu frica, cine a fost odata confirmat nu mai e dat jos de pe piedestal. (Se mai intampla, dar acestea sunt doar exceptii.) Asa am ajuns sa consideram ca Stela si Arsinel sunt in continuare cei mai buni comici din Romania, ca toti poetii si cantaretii "de pe vremea ailalta" sunt toti mari poeti si cantareti, ca un regizor care a facut trei filme extraordinare in anii ’80 este la fel de "genial" si astazi s.a.m.d. Dupa ’89 au aparut alte mari nume de scriitori, regizori, actori, laudati pe buna dreptate, dar care au ramas "mari" artisti orice prostie ar produce. O gandire de tipul acesta a generat, de pilda, lantul de productii de nevazut din filmul romanesc.
Selectii, selectii, selectii...
De la infiintarea sa, Festivalul National de Teatru functioneza pe alaturarea acestor "mari nume". Nu este un principiu al actualului selectioner, nici al celui dinainte si nici a celor care au decis ce spectacole sunt incluse inainte de "inventarea" selectionerului unic.
Este ciudat ca desi "pe la colturi" se discuta despre ce prostie a fost spectacolul x sau y, ele continua sa fie selectate si, mai mult dec
