Românii au aşteptări raţionale: emigrează, cer credite în euro, absentează de la vot şi îşi manifestă neîncrederea în economie. Migrează la muncă în străinătate pentru că managerii din afară se pricep să-i facă productivi. Preferă împrumuturi în monedă unică europeană pentru că îşi dau seama că cea mai mare parte a perioadei până la scadenţa creditului se va derula în zona euro. Populaţia activă din sectorul privat _ gâtuită de impozite şi contribuţii - abandonează votul politic, fiindcă are din ce în ce mai puţine venituri pentru a vota economic. În fine, românii îşi manifestă neîncrederea în economie pentru că oricum ar evolua salariile, sunt bătute mereu de preţuri.

Determinantul comun al anticipaţiilor românilor este inflaţia. Emigranţii aleargă după salariile mari şi preţurile mici din vest. Debitorii îşi dau seama că nu neapărat dobânzile vesticilor sunt mici pe cât e mare inflaţia noastră. Lucrătorii din sectorul privat realizează că beneficiarii redistriburii accelerate a resurselor lor - pensionari, funcţionari, beneficiari de ajutoare sociale şi subvenţii - le întorc "atenţia" sub forma unor preţuri majorate. Consumatorii îşi reglează cererea în funcţie de variaţia preţurilor.

OK şi banca centrală ţine cont de concluzia ferm stabilită de teoria economică că "inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar"? Nu, în loc să umble la cauza inflaţiei _ expansiunea ofertei de bani, încearcă să managerizeze efectul - anticipaţiile românilor. Ţintirea inflaţiei şi denominarea monedei naţionale reprezintă două tentative de a abate atenţia publicului de la un adevăr valabil în România de două decenii: politicienii au rămas cu robinetul de bani deschis. Wim Duisenberg _ primul preşedinte ale Băncii Centrale Europene - obişnuia să spună că "menţinerea unei rate a inflaţiei scăzute şi stabile reprezintă cea mai bună contribuţie pe care po