Nu mai făcusem de mult acest exerciţiu: o fotografie pe tema "exotic", cu care începea masterul de antropologie. Cu ani în urmă, majoritatea pozelor rezultate înfăţişau fructe "exotice" pe tarabele de la piaţă sau africani şi asiatici îmbrăcaţi "exotic", surprinşi pe străzile Bucureştiului. De data aceasta, categoria dominantă de fotografii putea fi intitulată "incongruenţă" (sau cum se exprimase o masterandă, out of place): exoticul părea să fie perceput în primul rînd ca nepotrivire, contrast, co-existenţă a unor elemente din lumi diferite, adică, în ultimă instanţă, ca dezordine " ceea ce presupunea, implicit, că în capul nostru se făcuse ordine...
Dacă aşa stau lucrurile, atunci Tirana, cu straturile sale de contraste, poate fi considerată în ansamblul ei ca "exotică". La începutul parcursului său postcomunist avea vreo 250.000 de locuitori; acum are peste un milion, adică peste un sfert din populaţia ţării. După decenii de "legare de glie", cînd aveau un soi de paşaport ce nu le permitea să-şi părăsească satul, albanezii au fugit care-ncotro imediat ce interdicţia a dispărut odată cu căderea comunismului. O asemenea dinamică explozivă este, evident, mediul ideal pentru acumularea contrastelor. Ceea ce este surprinzător pentru un postcomunist ca mine, venit din alte contexte, este însă faptul că regăseşti aici, îngheţate parcă într-o simultaneitate de straturi geologice, mai toate valurile succesive care la noi s-au înlocuit unul pe altul de-a lungul celor douăzeci de ani de "tranziţie". Este suficient astfel să-ţi arunci ochii de jur împrejur sau să faci cîţiva paşi pentru a evoca o întreagă cronologie recentă: asta e de la începutul anilor ’90, asta e din perioada stalinistă, asta e de prin ’97-’98, asta e în plin 2000 etc. O plimbare prin Tirana este astfel şi un emoţionant traseu al memoriei.
O fotografie de început de pe terasa hotelului Tir
