● José LuÃs Peixoto, Nici o privire, traducere din limba portugheză de Clarisa Lima, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2009.
Romanul acesta de debut al portughezului Peixoto e, pur şi simplu, o carte de mare scriitor. Pe mine m-a înmărmurit. M-a făcut să uit pe loc de lucrurile seducătoare pe care mă obişnuisem să le caut prin texte şi m-a reînvăţat ceea ce nu credeam să mai prizez vreodată: poezia gesturilor taciturne, poezia aridităţii, poezia lucrurilor esenţiale, grele ca pămîntul. Fronda unei asemenea proze este comparabilă cu cea a DJ-ului dintr-un club de noapte care ar pune să răsune, brusc, în difuzoare, incantaţiile lui Doru Liviu Zaharia din Nunta de piatră. Împietreşti.
Personajele romanului sînt nişte săteni cu nume biblice şi cu ocupaţii consacrat-rurale. Lumea lor iese din timp pe toate căile posibile: prin moartea la naştere sau, dimpotrivă, prin straniile performanţe într-ale longevităţii; prin "îndeletnicirile" lor cotidiene, constînd în iubire, suferinţă şi moarte; prin devălmăşia de bîlci metafizic care le structurează peisajul (există în sat o tavernă a lui Iuda, un diavol care le oficiază căsătoriile şi le strecoară în suflet îndoiala, un om "care stă într-o cameră fără ferestre şi scrie", o "prostituată oarbă", doi gemeni siamezi lipiţi la degetul mic, o bucătăreasă care găteşte sculptural, un tîmplar ciung, olog şi fără o ureche, o "casă a bogaţilor" cocoţată pe Muntele Măslinilor, fără stăpîni, dar cu servitori şi cu o misterioasă "voce închisă într-un cufăr" etc.). Dar mai ales îi scoate din timp cercul în care se închid, de fiecare dată, istoriile petrecute aici " căci cele două părţi ale cărţii povestesc, pe două generaţii succesive, acelaşi of tăcut, tradus într-un neîncetat joc al privirilor.
Altminteri, aşa cum se întîmplă în cazul prozelor mari, vraja vine, în primul rînd, din scriitură " puternică
