Acum două zile, scriam că ar trebui să reîncepem să le dăm semne politicienilor că nu suntem morți. Că existăm, suntem sătui până peste cap de bătaia de joc la care asistăm de 20 de ani încoace și foarte nervoși pe rezultatele ei concrete: o țară care mai are un pic și trebuie dusă la reanimare. La semne concrete, la acțiune, la ieșiri în stradă mă refeream eu.
Ieri dimineață, Ionuț Oprea îmi propunea un flashmob de protest împotriva grevei de la metrou. Să mergem la Universitate, să ne rupem cartelele în liniște, să le adunăm apoi, ca să nu facem mizerie, și să plecăm acasă. Cinci minute trebuia să dureze totul. Doar cinci minute, în liniște și fără mizerie, pentru că nu aveam timp să obținem autorizație și nu puteam amenda un abuz printr-un alt abuz. Am primit propunerea lui cu reticență. Mi se părea că exista un risc foarte mare ca protestul să capete conotații politice, greva însăși fiind una politică. Mai erau și doar câteva zile până la alegeri și n-aveam chef ca cineva să-și tragă spuză electorală pe turta lui, pe baza gestului simbolic al unor oameni care voiau să-și exprime public dezacordul față de un abuz. Aș fi vrut ceva mai bine organizat și mai “di granda”, așa. O Piața Universității, o palmă usturătoare pe obrazul tuturor politicienilor. Până la urmă, Ionuț m-a convins, cu argumente pe care le puteți citi și aici.
Am fost acolo și am rupt cartele. O mână de oameni. Și nu, nici o clipă nu am fost convinși nici unul dintre noi că o să dea Rădoi sau Vanghelie sau altcineva pe spate din cauza gestului nostru. Și nici că el va schimba ceva concret. Am crezut doar că trebuia să facem ceva care să arate că bucureșteanul poate mai mult decât să se indigneze de la el din fotoliu, din fața computerului. Că poate și vrea. Că poate și vrea să-și dezlipească fundul de fotoliu și să și-l deplaseze până într-un loc anume, în scopul de a-și exprima un d
