E nevoie de o cameră profesională HD, de un regizor plătit cu 1000 de euro pe zi şi de un comentariu din off care începe cu "Romania, here is what we were expecting…"
E nevoie de o emisiune fără fasoane de corectitudine politică, aşa cum e Top Gear, unde prezentatorul poate spune din off următoarea propoziţie: "ne aşteptam ca aici cetăţenii să fie ocupaţi să dea cu pietre în ţigani" (hm, de ce cred că sînt unii dintre noi care chiar au povestit de tentaţia asta la o bere, cu echipa de filmare…?). Şi mai e nevoie de imagini din ţara noastră ca să descoperim că sîntem orbi. Orbi selectiv. În sprijinul acuzaţiei aducem proba unu: cadru larg, căruţă trasă de cal cu un cetăţean nebărbierit şi cu o privire uşor mai inteligentă decît a peştilor decorativi din acvariu.
Cînd l-aţi văzut ultima oară? Mai exact, cînd l-aţi văzut ultima oară cu adevărat? Eu, unul, recunosc c-am fost acum o săptămînă la ţară. Am trecut probabil pe lîngă zeci de căruţe pe drumul judeţean care duce la casa bunicilor din Argeş. Dar nu mai ţin minte nimic. Doar peisaje. Copaci. Pădure, un rîu. În rest, nici un om. Nici o căruţă, nici un copil mucos care bate mingea pe şosea la 10 dimineaţa, cînd în mod clar ar trebui să fie la şcoală. Nu-mi aduc aminte nici o babă cu cojoc şi un fel de fustă lungă nedefinită, care bate drumul cu o găleată cu apă, două lumînări şi-un colac. Nu-mi aduc aminte de ea, deşi ştiu sigur că măcar zece dintre clonele ei mi-au ieşit în cale în dimineaţa aceea. Pur şi simplu nu mai văd aşa ceva. De ce?
Ca să mă apăr, presupun. Ca să mă apăr de tot ceea ce nu-mi place, ceea ce nu pot accepta, ceea ce vreau să uit din ţara mea. Să vă descriu mai bine peisajul clasei de mijloc, într-o astfel de zi în care nu sîntem în stare să vedem căruţaşul cu ţigara în colţul gurii, înjurătura în celălalt şi biciul pe bietul animal.
Păi, e simplu. În faţa noastră sî