La începutul secolului al XVIII-lea, un domnitor moldovean, mare intelectual, diplomat şi spion totodată, inventa un animal fantastic: struţo-cămila.
Poate că era o formă de autoironie în această manifestare de precursor al suprarealismului. Se gândea probabil şi la multiplele faţete ale propriei personalităţi.
Acum 20 de ani, ieşirea bruscă dintr-un univers concentraţionar şi frenezia libertăţii ne-au făcut pe mulţi să ne regăsim, poate, în această fiinţă extravagantă. Ne-am repezit să facem afaceri, politică, să ne arătăm nouă înşine că suntem puternici şi capabili, că putem participa la schimbare, că putem prin noi înşine transforma lumea. Confuzi şi exaltaţi, voiam să le facem pe toate. Încet apoi, apele s-au separat, unii au rămas în politică şi, cu timpul, au devenit struţi. Adică stau cu capu-n nisip. Nu toţi, dar mulţi. Alţii şi-au urmat destinul de cămilă devenind oameni de afaceri. Frica de capitalism de la început a creat monştri.
Vă amintiţi în '90-'91, lumea era speriată de buticari. Mi-amintesc de un domn, cu nume de plantă pişcătoare, care avea un magazin. Se chema Coleus, parcă... O fi venit de la „colosal", de la „mega", de la „uriaş"? A dispărut. Ca şi teama de buticari. Apoi a venit rândul angrosiştilor să reprezinte pericolul îmbogăţirii.
Mai târziu am început să urâm rudele struţilor, bănuindu-le de toate relele pământului. Apăreau bănci peste noapte, un fel de restaurante unde se mănâncă gratis pentru proprietarii lor şi instituţii de binefacere unde banii nu mai trebuie daţi înapoi pentru prietenii acestora.
Prin '97-'98 dădeau faliment unele după altele. S-a stins prima generaţie de aşa-zişi capitalişti români.
Au apărut în schimb instituţiile financiare vestice, cu grilele lor stricte, alegându-şi clienţii după criteriile unei alte lumi. Cumetrii au dat fuga la struţi, tânjind la vaca statului cea cu o mie d
