În continuarea observaţiilor publicate în această rubrică în ultimele două săptămâni, în legătură cu bogata terminologie argotică a "femeii imorale", mai exact a prostituatei, ar trebui măcar trecute în revistă, pe lângă metaforele animaliere (maimuţă, pupăză) şi cele ale "obiectului uzat" (boarfă, ştoarfă), şi alte zone ale creativităţii metaforice sau metonimice şi mai ales cuvintele pentru a căror evoluţie nu mi se pare că s-ar fi găsit o explicaţie semantică mulţumitoare.

În paradigma culinară, în care femeia e un produs de consum în genere conotat pozitiv, intră diverse "delicatese", mai ales dulciurile: bomboană, acadea, pralină, zaharină etc. Lucrările mai vechi înregistrau însă şi alţi termeni, a căror motivaţie e mai puţin evidentă. În anii '30, V. Gr. Chelaru ("Din limbajul mahalalelor", în Buletinul Institutului de filologie română "Alexandru Philippide", 1937), înregistra termenul chiftică cu sensul "femeie cu purtări rele", presupunând totuşi că iniţial va fi fost o denumire peiorativă pentru servitoare. Legătura sugerată este aşadar una metonimică. În aceeaşi revistă, C. Armeanu ("Argot ieşean") considera că sunt echivalente chiftea, diminutivul său chiftică şi sinonimul parţial pârjoală, toate cu sensul argotic "servitoare"; acestora le adăuga şi interjecţia substantivizată sfâr. Informaţiile au fost completate de Iorgu Iordan ("Note şi observaţii la articolele precedente"), care aducea mărturia propriului uz: "Chiftică se întâlneşte pretutindeni. Sub forma chifteluţă, îl cunosc (şi-l întrebuinţez!) de multă vreme, dar nu totdeauna cu sensul peiorativ dat de Chelaru". Iordan presupunea - destul de neconvingător - că punctul de pornire nu l-ar fi constituit ocupaţia de bucătăreasă, ci lipsa de igienă a servitoarelor. Autorul renunţă la această sugestie în Stilistica limbii române (1944), în care cuprinde, în lista de termeni pentru "