Stimată Doamnă Ioana Pârvulescu,

Am citit cu interes cele scrise de dumneavoastră despre Arta refuzului (România literară nr. 41). Este un punct de vedere perfect îndreptăţit, al redactorului supus unui adevărat tir din partea foarte multor îndrăgostiţi de literatură, dar nu din categoria receptorilor, ci dintr-aceea a emiţătorilor. Şi, cum este şi firesc, totul este prezentat de pe poziţia redactorului, a celui care are puterea de decizie conferită de calificarea sa şi de rolul său. Însuşi faptul că un redactor îşi pune problema modului în care să exprime refuzul - mai tranşant sau cu eventuale menajamente - îl onorează pe acesta. Poate că ar merita să spunem câteva cuvinte şi de pe partea cealaltă a baricadei, pentru că, dacă există o artă a refuzului, ideal ar fi ca ea să se întâlnească cu Ťarta acceptării refuzuluiť. Este adevărat că dacă aceasta ar fi regula, lucrurile ar putea fi plictisitoare; ar lipsi dialectica. Cum reacţionează un refuzat într-ale scrisului ar fi chiar uşor de imaginat: cu supărare şi, poate, uneori, cu sentimentul persecuţiei, pentru că refuzatul e convins de valoarea scrierii sale, valoare care, din varii motive, nu este recunoscută.

Şi totuşi, nu vi s-a întâmplat niciodată să remarcaţi, să zicem, o anumită eleganţă în comportamentul unui refuzat? Cunosc pe cineva (la fel de bine cum mă cunosc pe mine însămi) care a reuşit să iasă din tiparele clasice ale suferinţei în această situaţie. Încercând, şi nu din orgoliu sau pentru glorie, să scrie poezie, personajul respectiv a trimis unei reviste consacrate de literatură câteva din încercările sale şi, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri de acest gen, a fost refuzat politicos, cu artă, cu graţie chiar. În această situaţie, lăsând la o parte faptul că nu a mai continuat să scrie nici măcar pentru sine, pentru că a luat în serios părerea redactorului (care ni