E un privilegiu rar pentru publicul iubitor de artă să poată intra în posesia unui album de pictură conceput şi realizat de însuşi autorul său, în tripla ipostază de creator, interpret şi dirijor al propriei opere. Darul acesta ni-l face George Tzipoia cu excepţionala sa carte, în trei limbi (română, franceză şi engleză), intitulată La porţile sacrului, apărută la Editura Uranus, în februarie, 2009.
Ceea ce impresionează ochiul, la prima luare de contact cu albumul, este coperta, de culoarea vinului, simbol al jertfei christice. Pe coperta întâia, se profilează pasărea-cruce, într-o trinitate de negru, alb şi auriu, sugerând verticala aspiraţiei spirituale şi pătratul de lumină, conţinut lăuntric. Imaginea de pe coperta a patra figurează o răsturnare de planuri. Micul pătrat de lumină nu se mai află în interior ci a crescut, ca o aură în jurul timpului, marcat de curgerea clepsidrei. Cele două picturi reprezintă astfel punctul de plecare şi, respectiv, punctul terminus al unui traseu iniţiatic a cărui desfăşurare e cuprinsă între coperţi.
Deschizând cartea, dăm, pe coperta interioară de o fotografie a artistului în haină de iarnă, având pe chip tristeţea unei îngândurări existenţiale, pe care aş descifra-o în limbaj shakespearean drept iarna nemulţumirii noastre. Forzaţul ne pune în faţa unui zid de piatră, cu triple semnificaţii: în primul rând, imaginea reproduce un fragment din peretele casei artistului, deci are încărcătura benefică a apartenenţei şi a refugiului în spaţiul căminului; în al doilea rând, aşa cum mărturiseşte însuşi George Tzipoia, pietrele constituie simbolic momente ale vieţii şi ale viziunii pictorului, unite prin liantul creator într-un întreg ce sfidează cronologia. În al treilea rând, zidul poate fi văzut ca obstacol mobilizând energia spiritului de a-l străpunge. În acest sens, deschiderea face din opera de a
