Oblomov nu înseamnă lene. Sau nu doar atât. Esenţa personajului este neputinţa de a ieşi din condiţia dată, din cercul magic pe care firea proprie îl trasează în jurul fiecăruia. Lenea lui Oblomov (putea fi la fel de bine plictisul, distracţia, dezmăţul sau beţia) este plumbul care trebuie ridicat pentru a urca muntele vieţii către ceea ce vrei să fii. În cazul personajului lui Goncearov, patul este un centru gravitaţional mai puternic decât iubirea. Oblomov este disperarea de a nu putea schimba nimic esenţial în «destinul» propriu. Cum se întâmplă asta? La un moment dat, te entuziasmează o viziune, te extaziază o imagine familiară proiectată în viitor: vezi că acela este drumul, asta îţi doreşti să devii. Viziunea te umple de patosul luptei, îţi dă forţa de a mişca munţii pentru a ajunge acolo (unde simţi că eşti tu, cel autentic). O clipă ai convingerea că eşti puternic, că nu eşti prizonierul pasiunilor care te frânau până acum, care te ţineau captiv. Îţi dau lacrimile de bucuria regăsirii (ipotetice), dar şi de tristeţea rătăcirii de până atunci (fapt brut, dezolant). Dar balonul se dezumflă treptat, nici nu-ţi dai seama când şi cum. Timpul trece. Revii la aceleaşi deprinderi care te deturnează. Se instalează uitarea şi, mai târziu, deznădejdea. Dacă lenea ar fi fost fără soluţie de la bun început, Oblomov rămânea un caz patologic şi atât. Dar el are viziunea unei alte lumi, îşi doreşte acţiunea binefăcătoare a iubirii. Ascultă îndemnurile prietenului cel mai bun, Andrei Stoltz Ivanâci, sare din patul îmbâcsit şi aleargă în parc împreună cu Olga, femeia iubită. Problema e că nu poate păstra efortul, nu-l poate repeta. Îi lipseşte voinţa, acea forţă ilogică născută în momentul revelaţiei, care e capabilă să împingă lucrurile înainte. Oblomov cedează vocilor interioare care spun « La ce bun? », « Merită efortul? » sau «Viaţa este bună şi aşa, nu te agita prea