Este autor de romane şi scenarii şi, deopotrivă, personaj în romanul pe care viaţa l-a alcătuit despre şi pentru el. S-a întors, după 30 de ani, la scrierea în limba natală, o dată cu romanul "Supleantul". S-a simţit atât de bine, încât plănuieşte să continue să scrie în română şi să-şi împartă tot mai constant existenţa între cele două case ale lui America şi România. Într-o discuţie "verde-n faţă" cu Marius Tucă, Petru Popescu vorbeşte despre personajul Petru Popescu, despre laşitatea bărbaţilor în dragoste, despre motivele pentru care a scris romanul "Supleantul" după moartea lui Zoia Ceauşescu şi despre ce a ales să nu o mai vadă niciodată de la momentul fugii sale din ţară.
● Marius Tucă: În ce limbă visează Petru Popescu?
● Petru Popescu: Depinde de subiect.
● Să spunem că este unul de tipul subiectului din "Supleantul".
● Tot ce înseamnă amintire despre România în general, chiar dacă nu îmi dau seama tot timpul dacă într-adevăr articulez cuvinte în vis, este în româneşte şi este foarte fizic. Am visat uneori mirosuri, am visat umiditatea Bucureştiului, pe care am uitat-o în California. Şi au fost foarte multe dăţi în care l-am visat pe tatăl meu, şi continui să îl visez. Toate aceste vise se petrec în româneşte. Se întâmplă însă ceva interesant. Tot ce visez în legătură cu copiii mei, care nu sunt născuţi în România, visez în limba engleză, dar am uneori vise în care eu, fratele meu, Pavel, şi copiii mei suntem de aceeaşi vârstă. Mergem împreună pe o plajă, parcă nu există niciun fel de sentiment că este pe alt continent, într-o altă ţară. Sunt bucăţi din mine şi se întâmplă într-un fel de Românie cerească în care suntem toţi copii. Cred că transfer copilăria copiilor mei, care nu s-a petrecut în România, într-o Românie a fanteziei. Nu vorbim, ne plimbăm. Cu tatăl meu vorbesc în româneşte în vis. Tatăl meu avea o
