Când a început să se audă de faimosul concediu fără plată pe care sunt obligaţi să-l ia, sub diverse forme, toţi funcţionarii publici, nu mulţi au fost aceia care au şi crezut că o asemenea măsură chiar se va pune în aplicare.

Dacă pentru feţele acre de prin spatele ghişeelor la care dăm bani, nicidecum nu luăm, ori de prin birourile ţinute pe spatele contribuabilului nu este cine ştie ce compasiune, totuşi, oarecum alta este situaţia în cazul categoriilor de bugetari ceva mai „deosebiţi" tocmai prin natura meseriei pe care o practică.

Chiar dacă multora le provoacă grimase, nu trebuie să uităm că mai există totuşi o armată, aşa cum e ea, mai mult degeaba decât cu vreun anumit scop măreţ, ne mai bazăm pe o poliţie, aşa coruptă şi cu şapte clase, pardon, ani de acasă (că tare înţelegători mai sunt când le arăţi banii, în loc să le semnezi procesele-verbale), şi, bineînţeles, există profesorii, aşa cum sunt unii dintre ei, a căror activitate ar trebui să contribuie, cel puţin teoretic, la turnarea fundaţiei viitorului... de mâine, dar care uneori doar asistă la lucrul ăsta.

Mai există medicii, asistentele, care, chiar dacă de multe ori nu te lasă să trăieşti dacă tu îi laşi să moară... de foame, totuşi sunt, şi de multe ori le mulţumim că sunt.

Mai există asistenţii maternali, cei sociali, aşa cum sunt ei, mai mult sau mai puţin interesaţi de binele altora decât al lor.

Mai există, chiar dacă locul lor nu este neapărat în rândul celor de mai sus, preoţii, aşa... prea „atraşi" de semenii lor, cum sunt din ce în ce mai mulţi în ultima vreme.

Există aceste categorii şi, cu siguranţă, şi altele, la fel de importante, ale căror activităţi sunt, să recunoaştem, utile, şi de care depinde, într-o formă sau alta, tot românul de rând.

Bineînţeles, mai-marii ţării au încercat, după cum i-a dus pe ei cerebelul, să aleagă nişte variante cât