"Parfumul umbrei şi cenuşa lui". Ce imagine mai delicată, amestec de infinitezimală precizie şi desfătătoare plutire în apele vagului, a imponderabilelor fracţiuni de întuneric, însoţind ziua încă din zori, a griurilor difuze din fiecare culoare, a bazei fine de tristeţe din orice bucurie? O foloseşte Arghezi, ca prolog, în Cărticica de seară, apărută în 1935, la Editura Cultura Naţională.
Un leac timid de înnoptare, cîntărind, în cupele mici ale unei balanţe sentimentale, resturile de materie din stări, temeri, emoţii. Aceste certitudini microscopice, reziduuri de substanţă ale unei, vorba lui Cioran, halucinaţii sonore, sînt, apucate de-o pensetă inexactă, scăpate din îndoială, regăsite din nevoia de a crede că sufletul are zaţuri şi lumea temelii, cât ar fi ele de subţiri, feţe ale aceleiaşi căutări. Cerşeala unui rost, de la răscolitele "pulberi de fum".
Adunând, în timp, această funingine, ca o biserică de la lumânările ei (trimit, aici, la Voci, din Alte cuvinte potrivite, una dintre cele mai frumoase poezii ale lui Arghezi, punînd alături de fiecare destin "un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele"), sufletele capătă o căptuşeală de pulbere, care le îmbîcseşte şi le ţine, o vreme, aşa, saturate cu fum, pînă la aşteptata lor împrăştiere, spectaculoasă ca o explozie de stea. Aşa încît, dacă sufletele pot să aştepte, cu oarece speranţă, semeţie, îndepărtarea orei reci - "Să nu răspunzi că eşti bolnav de vreme./ Cîntă. O să asculte, o să te cheme - / Ora e umedă şi rece - / Şi o să plece." (Ora rece), nu la fel de uşor se desprind de datorii, chingi gravitaţionale, dacă amintirile sînt pentru suflet ce e atracţia pămîntului pentru trup: "Cîte puţin sînt dator/ Fără să-mi fi dat nimic, tuturor - / Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,/ Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,/ Şi oamenilor din răstignire./ Cu ce să pl
