S-au scris nenumărate cărţi, studii şi eseuri dedicate intertextualităţii. În mod ciudat, însă, nu există aproape deloc investigaţii serioase cu privire la intratextualitate, o formă restrânsă de intertextualitate, dar definită ca o reţea de opere aparţinând unui singur autor, opere în care se repetă aceeaşi poveste sau aceleaşi personaje. Intratextualitatea e provocatoare mai ales prin formele sale specifice de proliferare ilustrate de un singur autor.

Deşi există numeroase asemănări între intra- şi intertextualitate, intratextualitatea are anumite caracteristici proprii care o diferenţiază şi o fac să merite a fi investigată separat. Două celebre afirmaţii despre intertextualitate pot fi considerate fundamentale şi pentru intratextualitate, reprezentând un punct de plecare pentru analiza de faţă. Una îi aparţine lui Charles Grivel (Thčse préparatoire sur les intertextes, 1982), care susţine că nu există texte, ci doar intertexte, ceea ce presupune că nu putem găsi niciun text izolat, ci doar texte care aparţin unui 'univers de texte'. Uneori, însă, acest univers mai larg al intertextualităţii, unde autorii citează, copiază, parodiază, împrumută sau fac aluzii la alţi scriitori, se reduce la universul mai restrâns al intratextualităţii, unde autorul se imită doar pe sine, repetând aceleaşi evenimente sau personaje din scrierile sale anterioare.

A doua afirmaţie importantă îi aparţine lui Heinrich F. Plett (Intertextualities, 1991): toate textele au o dimensiune simultan retrospectivă şi prospectivă, adică sunt 'pre-texte' şi 'post-texte' faţă de alte opere. Din punctul de vedere al intratextualităţii, afirmaţia se nuanţează prin aceea că primul text este întotdeauna un pre-text, iar ultimul un post-text, numărul creaţiilor unui scriitor fiind limitat. Ele sunt înlănţuite cronologic într-un câmp cu o dinamică proprie şi cu un orizont de